Probabil nu vrei sa citesti asa ceva

Totul se reduce la teama. Imi hranesc visele cu mobilizare si solutii. Retraiesc esecuri si le transform in izbande, savurand pentru cateva secunde nocturne o fericire pierduta. Ma transform intr-un morman de necomunicare si infrunt fara mila posibilele piedici, din teama de a nu fi invins. Nu sunt un mare fan al durerii si in nici un caz al umilintei. Nu imi dezvolt masochismul sufletesc din dorinta de a invata din greseli, ci mai degraba elimin din start posibilitatea esecului. Imi autocultiv o mentalitate de invingator si descopar ca sunt suspendat in indecizie. Imi estimez optiunile si se pare ca estimare asta nenorocita o sa dureze o vesnicie…a…am uitat…nu am atat timp.

Am parcurs o parte din drum si ma aflu nicaieri. Poate ca sunt pe o scara valorica sociala acceptabila, dar asta nu are nimic de a face cu ce imi doresc. Responsabilitate…poate despre asta este vorba. Poate am oboist de atatea responsabilitati, de atatea obligatii si mai ales m-am cam saturat de asteptarile tuturor.

Vegetez intr-un moment ce se repeta de cativa ani. Mi-am redus volumul gandurilor, al cuvintelor scrise, al ideilor. Hibernez in asteptarea unei raze de soare ce nu mai vine. Ma scarbeste optimismul fals si zambetele comerciale ale unor asa-zisi adaptati la social. Joaca dupa reguli scrise sau nescrise, respectari de ierarhii si pupincurisme ieftine. Succesul vandut la taraba in coperti lucioase si speranta la mai bine. Binele cui? Sub ce forma? In cat timp? Pana cand? Sec. Mai nimic concludent in afara de asezarea liniara intr-o linie de consum.

Niciodata nu m-am simtit atat de lipsit de importanta. A nu se confunda cu popular aka celebru. Pur si simplu mic si absolut inlocuibil. Sters, redus la roluri pasagere si trairi de moment. Incertitudini, demonstratii, ipoteze, poate ca, poate ca nu, poate. Cine isi poate imagina o linie seaca si plina de gauri a unui sablon ritmic, chiar nu are imaginatie. Asa ceva nu trebuie imaginat, din moment ce exista prin noi. Balanta se inclina catre evidenta rebeliune…si daca razvratirea nu ma caracterizeaza? Sunt suspendat, nici cal, nici magar, nici soarece, nici pasare…ca un liliac…comercial, nu? Bine, nici ca un melc, nici ca o scoica…un fel de nici iarba, nici copac. Amestec insuficient de treburi, piese, caracteristici.

Ma poticnesc in tampenii pe care le-am tot facut. Unele indemnat, unele din dorinta de a demonstra idiotenii ce nu aveau nimic de a face cu mine, dar usor de realizat, unele din resemnare. Nu imi amintesc cand a fost ultima oara cand mi-am dorit cu adevarat ceva. Ceva care sa imi hraneasca sufletul…ceva…ceva…o idee care sa ma salveze din vidul asta in care plutesc fara directie. Nu stiu. Habar nu am ce dracu ar trebui sa fac cu viata mea, din moment ce aud tot mai obsesiv cum ticaie orologiul biologic al degradarii umane. Toti ne sfarsim si zambim ca niste cretini in fata lectiilor ce ne imbarbateaza sfidand nemurirea. Cine dracu are nevoie de asa ceva? Ne-am plictisi. Cacat! Indoctrinare. Sacrificiu de sine, simt civic, onoare, morala. Nu pledez pentru anarhie, dar mi se pare depasita idea cu impacarea de sine. Sine reprezentand ca grad de satisfactie ce? Ieftin si comercial. Rulaj industrial al materiei umane. Mormane si mormane de cadavre, pereti ornati cu mii de cranii. Vieti irosite ce nu mai spun povesti. Degradare si trecator. Nu este genul de criza creatoare cu “trebuie sa las ceva notabil in urma mea”. Este vorba despre o privire sincera asupra non-valorii popularizate ca si consumerism organic. Repede, mult, degeaba. Piese de sah pe table ale unor alti semeni. Cercuri vicioase ce se repeta istoric, cu etichete noi, stralucitoare. Sec. Trist. Ieftin. Si maine este o noua zi…

Zbucium

Peretii se apleaca si ma preseaza, in timp ce aerul este dominat de mugetul inconfundabil al unei foerte inlantuite in griul betonului. Cerul se micsoreaza, indepartandu-se printre fulgii ascutiti de gheata ce imi taie pleoapele. Crengile interminabile ale copacilor sunt imbracate in cristale si se curbeaza sfidand fizica. Suieratul sfredeleste timpane si arunca in troiene de zbucium fiinte anonime intr-un parcurs blasfemic al sfredelirii naturii. Insignifianti si trecatori in accelerarea metabolismului universal, indraznim sa ramanem bipezi si sa supravietuim urgiilor prin indifernta si lipsa de respect. Ne redefinim prin multiplicari celulare si ne stapanim destinul. Divinul paleste in fata strigatelor de ajutor ce raman fara raspuns. Sfarsitul nu va fi niciodata aproape.

Nesabuinta ca act posibil

Cat de personala este curmarea propriei existente? La ce nivel de egoism trebuie sa se desfasoare intregul proces de renuntare? Simpla definitie a sinuciderii te duce cu gandul la suprimarea propriei existente in urma unui soc de natura patologica, in timp ce motoarele de cautare mustesc a pilde religioase si pedepse divine. Atunci cand click-ul s-a produs, pedeapsa divina paleste in fata valului de adrenalina ce iti incarca organismul. Derivam in desfasurarea unui sport extrem. Motivele sunt nenumarate, dar alinierea lor intr-un text nu are sens din moment ce reactia generala a organismului este similara. Palpabilul inconstientei si eliberearea de inhibitii in fata celui mai curajos act dintre toate cele incercate. Controlul perfect al impulsurilor de autoconservare si momentul de liniste. Tentatia de dincolo de responsabilitatile ce raman ca un ecou al unei fiinte ce a ales distrugerea. Justificarea sinuciderii are radacini in alte culturi sau devine o eliberare de suferinta fizica, teritorii unde moralitatea nu mai are rost. Un act imposibil si totusi omniprezent intr-un univers in care gandul transcende instinctul de supravietuire.

Atropina

Talpile-mi goale simt raceala treptelor ce imi forteaza muschii picioarelor intr-o ascensiune abrupta si spiralata. Palmele bajbaie in intunericul omniprezent si palpeaza asperitatile peretelui. Pasii imi sunt mecanici, iar narile simt prezenta pielii straine. Fata mi se lipeste de un spate strain, iar miscarea provoaca o tresarire celei ce ma precede. Ecoul scancetelor de durere provocate de o impleticire de pasi, scrajneste a sange proaspat, pulsand din tibii sfredelite, in timp ce eu, dezechilibrat de oprire, imi asez in sprijin mainile pe coapsele ei. O voce ce se stinge in valuri descendente ma intriga si nu da sens prezentei mele. Miscarea se reia la fel de brusc cum fusese intrerupta. Goliciunea trupurilor ce urca aritmic catre un fir de lumina intregeste scena unei cedari de sine fata de care nu simt razvratire. Ma opresc in fata usii cu schelet metalic si las mainile ce se materializeaza din intuneric sa imi departeze pleoapele si sa picure un lichid…clipesc dezorientat si ma straduiesc sa focalizez. Soaptele rasuna repetitiv: “atropina…atropina…atropina”…imaginea isi pierde din claritate si luminozitatea excesiva ma impiedica sa vad…stralucirea ma obliga sa inchid ochii si sa pasesc peste pragul unei camere sau a unei sali…nu pot vedea limpede…nu pot distinge. Pasi apasati se aud si apoi soapte inteligibile. Musteste a sexualitate…mirosul intens si gemetele imi provoaca erectia involuntara…ma opresc si lipsit de orice punct de sprijin aleg sa astept. Umarul ei ma loveste si o rasucire brusca o lipeste de pieptul meu. Miscarile ei stangace fac dovada aceluiasi tratament ocluziv visual. Cu un usor tremur se intinde catre gura mea si imi smulge un sarut ce denatureaza in contopirea salbatica a doua trupuri ce ignora posibila audienta…suntem ascunsi in lumina ce ne invadeaza retinele. Mainile parca ni se frang in imbratisari si strangeri ce dicteaza ritmul alunecarilor…dintii mi se afunda in umarul ei si simt sangele. Ma impinge in lateral si alunec, rostogolindu-ma pe spate. Doua perechi de palme se inclesteaza in jurul incheieturilor mele si ma tarasc fara sa tina cont ca omoplatii mei lasa urme de piele pe lespezile de piatra. Tractiunea inceteaza si un alt corp este aruncat peste mine. Atingerea amortizeaza din socul cu care trupul ei ar fi lovit pardoseala. Coastele mele paraie sub presiunea trunchiului ei. Se redreseaza si ignorand durerea pulsanda se muleaza in cautarea protectiei bratelor mele ce o prind, intrerupand deplasarea fortata. Cad iara prada aceleiasi desfranari si incurajat de indemnul trupului ma afund in deschiderea coapselor ei. Apropierea tradeaza diferente pe care ochii mei nu le pot percepe…miscarea continua si gustul de sange se intinde pe buzele ei…incerc sa articulez intrebari, dar corzile mele vocale par paralizate in icnete guturale. Cedez in fata imposibilitatilor si ma dedic sexualului, cu tamplele pulsandu-mi. Apoi o durere ascutita sfarseste pragul senzitiv si ma arunca in bezna inconstientei…lumea se sfarama in jurul meu si urmeaza caderea…tresar si ma redresez starngand intre degete ceraceaful ud…respir umpandu-mi plamanii cu aer si focalizez catre tavan. Durerile inca imi strabat trupul, in timp ce musculatura mi se contracta sacadat. Ma desprind de subconstient si ma ancorez in realitate. Miroase a dimineata…oare cine a deschis geamurile?

A mea

Lumanarile arunca lumini haotice si chipul tau se ascunde printre suvite. Imi intind mana si trei degete iti mangaie tampla. Transpir prabusit in ritmuri nebune ale unei inimi ce iti apartine. Tanjesc dupa zambetul tau si primesc lumina unei priviri ce ascunde mii de pagini parcurse intr-o cautare nesfarsita a unor raspunsuri ce iti pot aseza palmele mele pe pantecul plin de viata. Sanii ti se arcuiesc catre eter, in asteptarea buzelor ce le implinesc destinul. Ma iubesti intr-o mare de nesiguranta si ignori vocile ce ti se scurg peste urechi. Esti a mea…a mea asa cum nu vei mai fi niciodata a unui barbat.

Creator

Vreau sa fiu un creator de lumi. Sa respir viata peste nori de gaze si sa ciocnesc emisfere dezbinate. Sa cultiv imposibilul intr-un univers posibil. Sa ne nastem imbratisati din pantece separate si sa scancim juraminte ale perfectiunii umane. Fara intrebari, fara incertitudini, fara frica…piele pe piele intr-un dans al uniunii vesnice. Un te iubesc soptit in toate limbile unei planete de mult apuse.

E suficient sa stii ca exista

Mastile lor ma mint, aruncadu-ma intr-un cub al impresiilor false. Le caut ochii si nu gasesc decat gauri negre in care afectiunea mea este absorbita fara efect. Zambete fabricate si roluri jucate fara rost, fara public, fara aplauze. Anonimi ce ma imbie cu atitudini rezervate si politeturi ieftine. Ma izolez in spatele usilor de metal si ii privesc prin lentile convexe. Se perinda la nesfarsit pe treptele asteptarii. Se ascund dupa umeri lati si privesc pe furis, uitand sa mimeze compasiunea. Amaraciunea si frustrarea nereusitei ii domina si sunt asemeni unei maladii incurabile, infectand spiritul liber al haosului. Urasc ce nu pot uniformiza, detesta frumosul si nu pot intelege fericirea determinata de culoare, cuvant sau sunet. Iubesc superficialitatea si nu pot intelege profunzimea. Ameninta prin ignoranta si domina prin numar. Sunt totusi amanunte ce nu merita mentionate…prea des.

Ganduri cuvinte

Imi ating buricele degetelor si ma straduiesc sa simt. Trec printre fire de praf si modele sapate in piele. Imi inchid ochii si incerc sa privesc in mine. Dincolo de vorbele pe care le potrivesc atat de bine si cuvintele pe care le astern cu drag. Imi las capul sa se sprijine de fotoliu si imi unesc palmele. Ochii mi se zbat in imbratisarea intunericului si plasmuiesc spirale de lumina. Fum alb ce se contorsioneaza in incapatanarea de a-mi ridica ploapele. Apoi totul se aseaza ca intr-o matrice generata de coapsele tale. Zambesc incurcat in feminitatile ce se aduna si se topesc sub un singur chip. Te ridic si te strang la piept, in timp ce buzele mele iti fura freamatul timid al narilor. Iti respir aerul si imi mangai obrazul cu umarul tau. Sangele iti pulseaza in suvoaie ce imi imbie auzul cu un fosnet de asternut cald. Te abandonezi sub apasarea mea si mi te strecori sub piele. Clipesc deranjat de zorii de zi si te pierd in imagini ce se amesteca asemeni pieselor de puzzle…am uitat sa respir…imi ascund privirea si te caut in bezna unor ganduri ce par sa dispara, ca sa te gasesc zambind dupa un strop de vis…ca o gura de aer, ca o soapta intr-o mare de taceri, ca o atingere de buze, ca o foame de nedescris…

Zori de zi

Am deschis pleoapele si am intalnit dimineata. Frageda si intunecata, ferita de razele soarelui si ochii celor ce au uitat sa se trezeasca. O fur de pe buzele celor ce respira vise fara sens. O ascund in gand si o port prin iarna, acolo unde lipsa zapezii da ecou pasilor mei. Imi arunc aburii catre cer si imi continui marsul triumfal intr-o simfonie a trecutului. Dimineata ma va cauta dincolo de timpul pe care marele ceasornicar mi l-a strecurat in piept, fara sa se schimbe, fara sa ma uite. Voi fi vesnic copilul orfan al zorilor de zi…

Subteran iluzoriu

Pot fi papusarul iluziilor mele. Adorm si ma las prada viselor ce ma elibereaza de constrangerile zilnice, dand frau liber subconstientului si apoi tragand sarguincios de sfori. Imi arunc talpile pe serii nesfarsite de patrate prinse unele in altele, de la mici la mari, la imposibil de cuprins cu privirea. Coloane albe de marmura sprijina un tavan pierdut in intuneric. Un verde inchis completeaza peisajul, prin aplicatii cu usoare irizatii de alb ce decoloreaza intensul. O muzica pe care nu o deslusesc dispare pe un fundal dominat de sunetul rotilor de metal ce scanteiaza sinele reci. Curentul imi gadila pielea, iar schimbarea de temperatura ma umple de frisoane ce imi arunca in extaz radacinile firelor de par. Cu fiecare clipire sterg persoanje mate si insignifiante, lipsindu-ma de umbrele lor, de ritmicitatea unor pasi ce par haotici, de vietile lor irosite in plimbari interminabile prin subsolul existentei. Bara de acces inca se invarte in urma mea. Am pasit dincolo de agitatie, formatand scenariul. Pasesc zambind catre peronul ce se ingusteaza catre infinit si ma asez. Scaunele imbie la relaxare. Astept. Imagini adunate undeva in cortex palapaie, calibrand perspectiva. Ma ridic si ma aplec peste marginea peronului. Percep vuietul si deslusesc lumini ce sprijina peretii in supradimensionari pal-aurii. Totul este sacadat: usile imi fura inspiratia si deschid in descarcerari de cauciuc negru. Pasesc in aceeasi mare de alb si pete verzi. Scaunele ma imbie. Stiam destinatia…dar am uitat-o. Sterg probabilul si dau frau liber imaginatiei. De la sacadat la cursiv, fiinta mea se imbina cu metalul si parcurge tunelul intortocheat catre finaluri alternative. Usile se deschid\inchid cu repeziciune si nu lasa loc descifrarii. Statiile se succed cu o viteza alarmanta, iar eu traiesc la maxim necunoscutul. Ma desprind de corpul comun si ma gasesc sprijinit de neprevazut. Dorintele ma tradeaza intr-o convergenta dementiala si ma lasa sa pasesc catre o margine de parchet. Zulufi grosi marginesc covorul persan generos cu intinderea. Fotoliul imbracat in catifea geme sub deschiderea picioarelor tale. Ma pironesc pe calcaie si privesc inapoi…palnia neagra a unei desfasurari trepidante ma impinge catre bratele tale. Directia impusa de destinul cersit al unui subcontinent ce acumuleaza insuficienta apropierii tale imi tradeaza relaxarea. Narile cauta aerul capitularii. Asemeni criminalului descoperit de insistentele inchizitorilor, ma pierd in implacabila directie a schimbarii de fundal, respirand usurat ca te-am gasit la capatul tunelului. Iata-mi incheieturile…

Unii dintre noi...

Povestile nu ni se potrivesc tuturor. Iluziile frumoase la care suntem indemnati sa visam. Unii dintre noi se indragostesc de suflete ce nu vor fi ale lor niciodata. Unii dintre noi iubesc si sufera mai mult decat ar trebui. Dragostea nu te asteapta sa o intelegi, te sparge in cioburi si te lasa sa formezi un mozaic legat la ochi cu esarfa abandonului total…si cum unii dintre noi nu sunt atat de talentati, imaginile nu se pliaza pe ce stim, pe ce invatam, pe ce ne este predicat. Ne adunam din bucati si pasim impleticit catre banal. Ne muscam buzele si ne juram ca niciodata…si apoi…ma opresc si scriu. Ma caut in indiferenta si categoric. In rautatea durerii ce isi face loc si reactia violenta a suferintei…fiecare cuvant te cauta. Te blestem si imi simt inima pulsand sangele in tample. Vocea ta isi face loc printre tunetele disperarii. Atingerea ta…sunt suspendat in eter cautandu-ti aroma, dincolo de parfumuri si materiale ce te acopera. Desexualizez carnalul si il asez in cutii albe. Iti asez degetul pe buze si iti injectez din mine stropi de dependenta, ganduri, hazard…te zbati in stransoarea bratelor mele si ma tii pe limba clipind in incercarea de a ma plange afara din tine…imi sterg gandurile cu buretele si ramai intinsa pe un fundal negru in dungi albe de independenta. Suflu si te eliberez, doar ca sa te inspir lipindu-mi-te de plamani. Oricat de departe as fi nu pot scapa de ce imi e dat sa port in mine…unii dintre noi nu pot sa inteleaga basmele…unii dintre noi chiar iubesc…

...esti a mea

Sunt pierdut in mine, in tot ce fac. Exagerez in multe si nu imi pasa de semnalele de alarma ce se trag in jurul meu. Sunt banuit de depresie si toti isi ascund gandurile negre ca sa nu pot rezona cu ele. Se manjesc pe fata cu umbre de salvatori si imi zambesc de dincolo de ceea ce pot face pentru mine. M-au pierdut deja. Nu imi pasa. Imi privesc pielea crapata de pe maini si nu ma recunosc. Nimic nu mai conteaza…te am pe tine. O sa ma consum si apoi o sa ma arunc in bratele tale ca sa ma duci fara puls catre lumea noastra. O sa imi dai rasuflarea inapoi si o sa ma iubesti. O sa ma mantuiesti de depresii si dependente…esti a mea si destinele noastre se leaga atat de puternic incat nu ma vei putea nega nicicand. Esti viata mea de dincolo de viata…stii nu?

Cui?...mie?

Cel mai usor este sa dai cu piciorul. Sa invoci mii de motive si imperfectiuni. Sa ma dai uitarii. Sa pui in practica sfaturile “Cosmo” si sa inveti sa spui nu. Cui?...mie? Celui ce te iubeste? Celui imperfect? Arunci cu pietre? Arati cu degetul? Dai sentinte? Cui?...mie? Nu exista termeni de comparatie pentru tine si sper ca ma amesteci cu sarg in aceeasi oala. Imi place sa cred ca ne vom inghesui sifonandu-ne hainele intre unicul perete ce ne inconjoara fara protuberante si colturi…noi…iti amintesti de noi?...imposibili si ireali, unici si imprevizibili, simpli si adevarati. Fara ceata, fara minciuna, fara teste, fara lipsa de incredere…noi, cei ce nu se supun legilor si plonjeaza intr-un viitor, mai schimbator si improbabil ca niciodata…mie?...n-ai cum!...dar ai putea…pentru totdeauna…

Stai...

Sunt prea putine cuvinte pentru cate am de spus. Ne desfasuram in visele altora, iar eu sunt mult mai sanatos decat imi place sa cred…imi simulez nebunia si sper sa obtin puseul genial al celui ce are controlul dincolo de realitati reci si impersonale. Haituim androginul si uitam ca suntem parti inegale ale unui tot perfect: eu mai mult fizic, tu mai mult spirit. Vrei sa pleci dincolo de munti in cautarea unei libertati de care nu ai nevoie. Trebuie sa o pierzi ca sa poti tanji dupa ea…tu esti deja libera…Vrei sa dispari in spumele oceanelor fara sfarsit inainte sa fi adormit pe pieptul meu, inainte sa imi porti numele, inainte sa…este ciudat sa ma descopar scriind un text pe care nu credeam ca o sa il scriu vreodata. Asta ai vrut sa obtii? Nu scriu pentru ca vreau…asa ziceam ,nu? Scriu pentru ca simt…cum pot sa imi deschid palmele sa te fur? Cum pot sa pasesc cu bocancii in viata ta si iti iau totul pentu mine? Cum pot sa ma strecor sub asternutul tau si sa nu las urme? Cum sa ma aplec in fata celor sfinte fara sa ma las zdrobit de filozofii habotnice cand tu iti pierzi spiritualitatea in robe portocalii? Cum sa te fac sa intelegi ca dincolo de puseul asta nebun de lacrimi se ascunde nemarginirea simtirii? Trebuie sa te opresti din marsul asta triumfal al tineretii ce mascheaza frica si sa ma privesti, sa ma prinzi mai bine de mana si sa nu ma tarsti catre orizonturi ce nu ma cuprind. Sunt al tau, asa cum am fost mereu, asa cum probabil voi ramane. Am furat o bucata din pielea ta, un colt de suflet si mii de puseuri electrice. Ma incapatanez sa imbratisez umbra si sa revendic ceea ce este al meu…nu poti sa pleci asa…

Frig si descatusare...

Frig si descatusare printre pasi grabiti pe un trotuar pe care il tocesc de mai bine de 20 de ani. Asa a inceput sa se infiripe prima imagine, primul gand dupa un munte de pauza…am acumulat atat de multe trairi incat imi vine sa imi bag mainile in suflet si sa le arunc in fata ochilor tai, asa cum samanii aruncau oasele uscate de corb pe piei bine tabacite scrutand viitorul. Cu sau fara sens te invit sa descifram…imi e dor sa citesc, sa imi afund gandurile in ceea ce altii au creionat si sa le traiesc povestile. Imi e dor sa iti gasesc semnele pe marginile paginilor. Imi e dor sa mergem pe strazi nestiute, umar la umar, cu mainile adanc ascunse de frig prin buzunare pline de frimituri si resturi de frunze uscate. Imi e dor de necuvinte, de liniste si de dragoste. Imi e dor sa te simt fara sa trebuiasca sa iti explic de ce soarele iubeste florile de cires si eu sticlele ce isi varsa in mine alcoolul. Imi e dor de mine, de cel ce se sterge si se pierde in taceri apocaliptice. Imi e teama de sfarsitul meu ca entitate polivalenta si ma lovesc cu capul de gratiile invizibile ale unor neputinte pe care nu mi le pot explica. Am inceput sa imi urasc zambetul fals si disponibilitatea cretina de a fi cel ce impaca tot…cel ce place…imi e dor sa nu imi pese, sa ma autodefinesc ca rau prin ineptiile plasmuite de alte caste. Imi e dor sa simt si imi e teama ca cel ce scrie se va sfarsi inecat in propriile lui angoase. Nu imi place sa scriu la comanda si nu imi place sa exersez ca sa devin mai bun. Vreau sa fiu propriul meu vis si sa ma pot trezi intr-o alta viata. Imi e dor de tine asa cum nu ai fost niciodata a mea. Imi urasc posesivitatea si imi pare rau ca am inceput sa ma modelez in ochii celorlalti pierzandu-mi forma. Stau drept si lovesc oamenii ce incearca sa ma salveze de mine, fiindu-mi frica de variante pe care nu le-am schitat intr-un mega plan al mega controlului. Vreau sa te vreau si sa nu sufar ca te pot pierde. Sa te primesc in bratele mele si sa iti cos de piele umbra pe care o tot uiti in patul tau. Stiam ca o sa ajung in moment grele. Stiam ca te pot pierde si am incercat sa te tin suspendata in orase invizibile, departe de realitatea ce iti umplea desagii cu valori de plastic. Totul este un cimitir de masini, o topitorie de identitati, o manipulare masiva a ideii de fericire. Urasc retinerea si autocontrolul cu care am fost botezat. Vreau un pic de independenta. As vrea sa pot rescrie cate putin din ce am trait si sa astept ca aripile fluturilor sa starneasca uragane in alte colturi ale lumii si furtuni in prezentul meu. Nu imi pot trai viata si ma raportez la un viitor ce imi aduce sfarsitul. Urasc asteptarea si speranta. Surprinderea celor din jur ma sufoca si am inceput sa ma indoiesc de impenetrabilitatea parerilor mele. Scartai din toate balamalele si iti storc lacrimi ore in sir fara nici un efort. Acum zambesc ca un dobitoc si inspir incredere , privesc in gol si ma scutur de mine. M-am saturat de rutina vesnica, dar nu stiu altceva. Ar fi trebuit sa ma astepti…

…de zece ori ironica

Intre filozofie si pragmatism, realitate si vis, intotdeauna isi va face loc un zambet ghemuit langa un parc de copii. Ziua era la inceput si nu m-as fi gandit asa “colorat” la detalii, chiar daca amanuntele sunt “lucruri” dragi mie. Eu aici, tu acolo…toate conform planului. Eu ma eliberez de toate si zbor. Tu raspunzi surprinsa la telefon si incerci sa iti imaginezi ca eu inca intarzii. Eu eram la jumatatea drumului catre unde ar fi trebuit sa ne vedem…prima incurcatura…convenim sa pierd timpul, pe paginile unei carti nestiute de tine, in timp ce tu ai fi accelerat trecerea. Ma pierd, ma regasesc, tocesc carbunele scriind si te sun…pfufff…timpul nu s-a lasat induplecat…inca astepti sa iti indeplinesti destinul…a doua incurcatura…deja programul meu incepe sa se dea peste cap…a treia incurcatura…ma suni cu o solutie izbavitoare. Imi descrii zona si schimbam punctul de intalnire. Ne regrupam intr-un parc langa cele sfinte. Ma pravalesc catre cafeaua fierbinte ce si-a gasit loc intr-o teribila punga de hartie. Momentan nici o incurcatura…nici o alta incurcatura ca sa fiu mai exact. Iutesc pasul cu gandul la fierbinteala cafelei si distanta dintre noi incepe sa se micsoreze. Un mijloc de transport imi este recomandat de tine si eu deja visez, dar am timp sa observ petele maronii de pe pantalonii-mi aproape albi…cafeaua…a patra incurcatura…nu ma pot abtine si privesc in urma mea si ma simt ca un idiot…evident picaturi din lichidul maroniu mi-au trasat drumul. Cu o senzatie aiurea privesc in punga de hartie si observ paharele de cafea in pozitii nefiresti. Le indrept, dar punga este deja imbibata. Traversez strada catre statia cu pricina…statia nu mai este acolo…a cincea incurcatura…este fix in partea opusa scufundata sub o mare de oameni. Cafeaua nu mai picura. Intersectia geme de claxoane si deja pot sa traversez linistit. Mai bine merg pe jos daca vreau sa mai ajung azi…a sasea incurcatura…ma suni si ma ghidezi catre tine. Macar programul tau este un pic intarziat, dar implinit…felicitari…si in acelasi timp evit un sofer neatent ce isi facea loc cu bolidul printr-un loc nepermis…pe unde paseam eu…a saptea incurcatura…evident miscarea brusca de evitare a improscat cu cafea in jur si spre norocul meu nu era nimic altceva decat trotuarul. Ma apropii. Te zaresc zambind. Eu sunt deja trecut de faza de enervare maxima. Am ajuns macar. Evit sa ma uit la ceas. Am ucis agenda de seara. Ne indreptam catre un parc, dar convenim ca este nepotrivit si il evitam. Ne oprim si incercam sa resuscitam cafeaua…reusim…dar pierdem pliculetele de zahar deja topite de stropii rebeli de cafea…a opta incurcatura…e buna si amara…macar mai este calda. Slalom printre alei catre un alt parculet. E liber, aproape pustiu. Ne asezam cu felinarul in spate. Umbrele noastre se revarsa pe caldaram. Iti predau cuvintele mele adunate in paginile unei carti straine dar pline de dragoste. Le-am adaugat cu grija si sunt anagramate. Imi primesc cadoul…este genial si discret. Il adulmec si il tin in palma. Ma saruti si imi furi un zambet. Nu ai gust de cafea. Refuz sa ma uit la ceas si rememoram ironiile multiple. Strangem servetelele cu care ne-am dezlipit cafeaua de pe maini si eu le arunc ca un cetatean civilizat la un tomberon. Plecam scufundati in parfumul celuilalt. Vreau sa imi revad cadoul impaturit de cinci ori, dar…stupoare…buzunareala nu ma ajuta cu nimic…o imagine ma plezneste…tomberonul…a noua incurcatura…incredibil…l-am aruncat la gunoi cu toate celelalte hartii…ne bufneste rasul isteric si nu ne putem abtine sa nu ne ghemuim. Alerg catre recipient. Este intuneric si tot ce pot sa fac este sa imi suflec manecile. In gunoiul public nu am mai scobit pana acum…il recuperez…patat de cafea…sper ca e cafea!…nu ma pot abtine sa nu rad. Ma acompaniezi si la ras si la drum. Incercam o ultima gluma. Hainele noastre miros puternic a parfumul celuilalt si ma ofer sa schimb hainele cu un cersetor fictiv…care devine cat se poate de real cat de curand…a zecea incurcatura…pufnim iar in ras si deja este prea mult…imi tin haina pe corp si iti recomand sa faci la fel…a fost o zi furtunoasa…si cat se poate de plina…si ironica…de zece ori ironica…

*Reeditare

Ora "X"

Ti-ai dorit vreodata sa vezi in viitor? Sa stii tot ce va urma? Sa pleci de acasa si sa ma lasi pe mine cu fraiele viitorului in maini…in gand…dar tu? Cum ai reusi sa duci o zi la capat daca ai sti ca la ora “x” o sa stai cu mine pe o banca, intr-un parc pustiu si o sa ma saruti? O sa iti doresti sa fi a mea asa cum nu ai mai fost a nimanui pana acum? Sau poate o sa uiti cheile in usa si o sa te blochezi in casa dupa ce te-ai intors sa iti iei manusile. Sau poate eu o sa raman visator prins de o bara din metrou si nu o sa cobor la timp. Sau poate o sa ramai ingropata in hartii si o sa iti pierzi scrisul pe alte maini? Sau cine stie…cred ca ar trebui sa ne “gustam” prezentul si sa lasam visele sa zburde. Poate ar trebui sa vorbim la telefon diseara…e 15:41 si habar nu am daca o sa gasesc cafea fierbinte undeva in drum catre tine…habar nu am…dar stiu ca te iubesc…oare chiar stiu?

*Reeditare

Cateodata

Cateodata mi-as dori sa fiu simplu. Sa nu imi pun asa de multe intrebari. Sa cred fara sa ma indoiesc. Sa ma bucur de fiecare rasarit de soare. Sa nu ma gandesc la nimic altceva decat la cele ce ii preocupa pe toti ceilalti. Sa nu am pasiuni. Sa nu visez. Sa urmez multimea. Sa fiu gri. Sa fiu fals. Sa fiu fatarnic. Sa fiu ipocrit. Sa nu fiu eu de teama privirilor. Dar ce as face cu mine atunci?…unde as mai fi eu?…cum m-as defini?… care ar fi identitatea mea? Ce garantie as avea ca exist?...cateodata pulsul nu justifica viata…

*Reeditare

O cana de cafea

O dimineata ca oricare alta. Gri si plictisitoare. Este un pic mai frig decat de obicei. Tocmai am alunecat de sub patura si descopar cat de rece este parchetul. Miscarile imi sunt aproape mecanice. In scurt timp toata casa se va umple de aroma cafelei fierbinti. Imi caut cana si o descopar pierduta intre pahare. O salvez de la o existenta fada a transparentei si o umplu cu infuzia boabelor macinate. Ma intorc in pat si ma ascund sub patura. Palmele imi sunt calde de la lichidul negru ca abanosul. Incerc sa sorb o gura dar este imposibil. Frige ca naiba. Renunt pe moment si ma pierd in aburi…te caut…soldurile tale pline de feminitate se unduiesc in semiobscuritatea camerei. Se ridica, apoi coboara, apoi dispar…suvite rebele se metamorfozeaza si apoi se disipeaza cum au aparut. Esti nicaieri si peste tot. Esti la cativa centimetri de buzele mele si adanc sadita-mi in ganduri…ceasul suna strident…tresar si ma ridic dezorientat. Inca mai am pe deget cana de cafea…pfufff…data viitoare trebuie sa beau mai multa…

*Reeditare

Prizonieri ai aceleiasi lumi

Ma intreb daca percepem diferit ce ni se intampla…Deschidem paginile jurnalelor si ne scriem gandurile, nevoile, impresiile. Refulam unul in foile celuilalt. Ne strangem tare de maini. Ne condimentam existentele. Invatam sa furam. Traim intr-o lume paralela ce nu respecta nici o regula, in afara de cele pe care le scriem pe pielea celuilalt. Suntem liberi. Aproape ca nu ne deranjeaza gratiile dintre celulele noastre. De ceva vreme nu mai simtim barele de fier si ne pierdem in priviri. In fiecare zi esti tot mai frumoasa si nu imi pasa daca esti halucinatie sau adevar…imi place sa cred ca esti a mea atunci cand te sarut, cand iti treci degetele prin parul meu, cand vorbim ore intregi despre nimic…nu am nevoie de siguranta, de gelozie, de incertitudini si ganduri ascunse…pot sa te iubesc aici si acum. Nu am insa curaj sa te intreb cat vei fi prinsa in celula de langa mine…ce pedeapsa ispasesti si daca te vor elibera, cand? Nici tu nu ma intrebi nimic…probabil e singura temere…prefer sa stiu ca vom ramane aici vesnic…

*Reeditare