trafic.ro

sâmbătă, 11 iunie 2016

Sensul vieții

              

                Sens, scop, direcție, drum, menire, câte și mai câte nedumeriri parcă croite să ascundă bucăți din noi. Ne întrebăm filozofic care este sensul vieții, care este rolul nostru aici printre oameni. O facem cu sau fără voia noastră, de la idei găsite prin cărțile părinților, la discuțiile aprinse cu oameni dragi sau în urma întâlnirii cu credința, oricare ar fi ea. Ne punem pe scris scenarii, scobim fără odihnă și îi compătimim pe cei cărora nu le pasă. E aproape imposibil să acceptam că suntem aici fără sens, așa-i? Dar oare sensul nostru este unul atât de măreț pe cât ne închipuim? Creștem influențați de cei ce s-au ridicat dintre noi și au făcut minuni, au salvat vieți, au descoperit nedescoperitul. Unii dintre ei sunt legende, alții încă ne încântă cu talentele, vocațiile sau sacrificiile lor. Dar oare suntem toți meniți să fim în lumina reflectoarelor? Sau oare drumul acestor oameni fabuloși chiar este cel pe care noi l-am îmbrăcat în lauri?


                Poate divinul ne-a așezat altfel. Ne-a pus unii în drumurile altora și ne-a luat amenințarea trufiei și a intențiilor false, ascunzând sensuri mici în gesturi pe care să nu le aflăm nicicând. Da, nu e atât de greu să îți imaginezi că mângâierea ta a adus zâmbetul cuiva, iar asta este tot ce ar fi trebuit să faci, că privirea ta înflăcărată a adus lumina în obscuritatea altcuiva, iar dincolo de asta ai fi împlinită, că iubirile noastre nebunești au înălțat suflete, iar asta să fie suficient. O atingere, o privire, un gând frumos, un umăr așezat la nevoie, un pas în doi, orice atât de mic, dar poate neprețuit pentru cei ce ți-au trecut pe drum la un moment dat. Ca cele 24 de ore, numărate nemilos, ale libelulelor, așa să ne fie și nouă sensul. Iar restul? Aventuri pe care fiecare dintre noi le-ar scrie după acel au trăit fericiți până la adânci bătrâneți sau am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea”.     

miercuri, 20 aprilie 2016

Au luat foc zorii



              Au luat foc zorii. Ne-au strâns visele în cenușă și ne-au păgubit de noi, cei de mâine, cei ai speranțelor deșarte. Îmbrățișând așternuturi, lăsăm pernele să ne ofere albul uitării, în respirații ce mustesc a abandon. Scenariile repetitive ne așteaptă cu zâmbetele deformate de banal. Clipele ni se înghesuie în buzunare, iar pașii pe același traseu al celor ce suntem atunci când nu îndrăznim să fim mai mult. Puținul nu ne este de prisos și ne alină trecerile către ultima clipire a conformismului. Taciți, placizi, seci, mați, obtuzi, liniari, în enumerări ce ar face cinste ridicărilor din umeri cu care ne-am obișnuit. Suntem chiriașii unei distopii perpetue, una clădită pe neputință și aripi frânte. Alegem griul în fiecare clipă și salivăm a culoare. Complicați în birocrații emoționale, lăsăm plăcerea să ne zboare printre degete. Cu masterate în compătimiri aromate cu pertinențe ieftine, ne reglăm tirurile defensive și ornăm rictusurile cu victorii lipsite de conținut. Dincolo de mocirlă, se află fericirea, dar noi tremurăm în fața unei posibile septicemii. E mai ușor să o denaturăm, să o hulim, să o îmbrăcăm în straie poleite cu superficial și să revenim în coloanele siguranței. Cei ce nu simt, nu pot suferi. Amputați, lăsăm vidul să ne poarte către nicăieri. Ne place falsul, divinizăm imitația. Țintim nemurirea artificială revoltându-ne împotriva unui sistem abuziv. Oare după chipul și asemănarea cui este clădit?

marți, 19 aprilie 2016

Prea mult...?


                 Câteodată visez prea mult. Nu mă satur cu perioada nocturnă. Mă surprind pierdut în izolare în lumina zilei, decupat din realitate. Ca pe o pânză albă, aştern linii ce conturează trăiri, amintiri dintr-un viitor intangibil, chipurile oamenilor pe care îi voi întâlni cândva, reorchestrând firile unor anonimi în clipe de rătăcire absolut fabuloase, de o linişte eterică, îmbinate armonios în imagini şi sunete distante, abia perceptibile.
            Fără o direcţie anume, fără scenarii sau logică, frânturile se rotesc asemeni particulelor ce orbitează, într-un haos aparent, în jurul unor corpuri celeste. Cumva, ochii mi se detaşează de planul existenţial şi îmi lasă creierul părtaş la experienţe ce frizează uneori imposibilul. Captivat de perspective nebănuite, izvorâte dintr-un subconştient ancorat în ape tulburi, revin cu greu la agresiunea vizual-auditivă a clipei prezente. Separându-mi imaginația de cordonul ombilical al visării, las lumea să mi se așeze pe umeri. Cu inima pulsând în ritmuri agonizante, respir sacadat şi las porii să mi se încarce cu sudoarea rece a contrastului. Returul nu e niciodată o plăcere. Ca o mahmureală, îmi întoarce lumea cu susul în jos, doar ca să mă pregătească prea târziu pentru pământul care îmi fuge de sub picioare. Ce naiba caut aici??!?

luni, 18 aprilie 2016

Frica

   

      Frica este răspunsul sistemului nostru întru necesitatea fenomenală de autoconservare. Frica ne este semnal de alarmă, ghid pe culoarele înguste ale labirintului existențial. O îmbrăcăm în haine de sărbătoare și îi spunem teamă. Îi diminuăm din asprime și ne ascundem ca lașii în spatele unor explicații și motive mai mult sau mai puțin plauzibile. Iar cum tuturor ne este frică, uităm deseori că suntem singurii diriguitori ai alegerilor noastre. A fi chiar atât de neconceput să curmăm acestui instinct dreptul de a ne mai guverna lumea, eliberându-ne de constrângeri într-un salt către neștiut? Să ne scuturăm de teama de eșec, teama de respingere, frica de moarte, lepădându-ne de fobii și devenind liberi? Este oare posibil să scăpăm, să avem revelația abandonului, a inconștientei, a impulsului fatal, însușindu-ne propria viață, în încercări repetate de a sfida regulile și de a renunța la piesele de șah așezate cu grijă pe tabla hașurată a prezentului perpetuu? De la alb și negru la roșu, violet, galben sau albastru…frica de singurătate, teama de a dezamăgi, frica, teama, teama, frica, noul, necunoscutul, neștiutul…oare?...cât de rău poate fi?

luni, 25 ianuarie 2016

Anonymus Erro




          Pereţii blocurilor se ridică până la cer. Străzile înguste, mărginite de trotuare pe măsura zgârceniei celor ce le calcă, descriu trasee pe care le urmează fără noimă. Viaţa i se înscrisese pe o altă traiectorie, însă vocile realității l-au rătăcit în neştire, perpetuându-se până în prezent ca ecouri maladive. 
        Cu mustăți generoase, îmbibate cu galbenul tutunului, haine nepotrivite căldurii infernale prin care înaintează şi unghii mărginite de negrul pământului în care încearcă să se îngroape în fiecare seară, ţine la distanţă nările fine ale purtătorilor de dantelă, cusută de existențe imaculate cu o falsă pudoare.     
         Totul pare simplu acum. Gunoaiele sunt surse inepuizabile de minunăţii, resturi scăpate zilnic din grija stăpânilor. Lorzii ferestrelor închise privesc cu oprobriu de după perdele, ferindu-și prezențele de căutările hoinarului. Acuzat pe nedrept de o condiţie pe care nu o poate evita, bătrânul îşi duce cu capul plecat cele câteva vise, încăpățânându-se să reziste senzației de foame ce îl însoțește permanent. Durerile constante pe care le poartă cu mândrie, sapă grimase și îi dictează marșul împleticit. Revolta surdă se sufocă în marea de neajunsuri, iar  sudalmele se risipesc în mișcări sterile ale buzelor.
           Golit de spiritualitate, izolat de semenii săi, nu schimbă vorbe gratuite cu nimeni. Îşi poartă crucea către acelaşi nicăieri cu care s-a obişnuit deja. A încetat de mult să îşi mai pună întrebări. Viaţa nu are răspunsuri, iar destinul nu există. Singura sa speranţă rămâne agăţată de dimineţile ce nu ar trebui să mai vină. Lipsa de sens îl condamnă la mizerie. Dincolo de întunericul veşnic, va păşi fără trup. Până atunci, va continua să îşi poarte oasele pe străzile îngropate în ciment. Anonimatul îl recomandă.

marți, 19 ianuarie 2016

Enumerori




     Un fulg de nea, născut din haos, rostogolindu-se într-un amestec ce ne ascunde, nouă muritorilor, identitatea desăvârșită și liniile imposibile.

     Perfecțiunea întruchipată în penele aliniate perfect, protejând corpul firav al rândunicii de exteriorul ce se scurge mult prea lent ca sa îi poată aprecia grația.

     Irisul ce prinde în amestecul său de culoare poarta pupilară a sufletului, mărginind întunericul ființei noastre.

     Anatomia diversității, ascunsă prin ignoranța mulțimii, sărăcindu-ne dorința de cunoaștere prin izolările selective autoimpuse.

     Frumosul mânjit cu indiferența plămădită de orânduiala ce ne este îndesată pe gât de gulerele scrobite și mințile nepăsătoare ale îndrumătorilor infectați cu termene limită.

     Picăturile de nori ce cad pradă burlanelor șuvoiului de mediocritate se risipesc în aerul îmbâcsit al urbanizării.

     Carnalul ce copleșește fiorul și vulgaritatea ce justifică nevoia de sacru, ne umplu retinele și ne sărăcesc spiritul.

     Prea puțin pentru o lume atât de îngustă, văduvită de răsfoirea apatică a căutătorilor de nimic, unul zgomotos și orbitor, unealtă a fracturărilor săvârșite în numele vânătorii de priviri. Atunci când detaliile sunt măsluite și amestecate într-un tablou ce ar trebui să fie pe placul tuturor, libertatea devine un termen condiționat de informații ciuntite, sortite unui public ce tânjește după suficiență. Sămânța Edenului pierdut încolțește în fiecare dintre noi. Păcatul suprem se poate dovedi a fi uitarea de sine, sistarea căutărilor începute în paginile copilăriei pline de basme. Totul în numele...

     Când a fost ultima oară când te-ai privit cu atenție în oglindă?

duminică, 17 ianuarie 2016

Inexistent



        Era evident că nu îi mai rămăseseră vise de dat la schimb. Zilele ponosite cu trai anost își culegeau roadele din plin. L-am întâlnit într-un moment în care toate liniile vieții sale, fie se dizolvaseră în absențe ale sensului, fie fuseseră retezate în circumstanțe greu de imaginat. Cu ochii pironiți pe chipul său, eșuam lamentabil în a îi descifra inexpresivitatea prinsă într-o luptă surdă cu forța gravitațională ce îi curbase gura, aruncându-i obrajii către bărbie. Privirea i se pierdea, lipsită de sprijin, către nicăieri, cu pleoapele deschise într-o exoftalmie artificială. Irosindu-și lacrimile, se încăpățâna să nu clipească, teleportându-și sufletul către alte zări. Dacă timpul s-ar fi oprit pentru el, ar fi fost mai pregătit ca niciodată. Îmi era imposibil sa citesc urme ale unor regrete, să descopăr traume, povești de iubire spulberate sau deznădejdi ale umanului cicatrizat. Începusem să mă îndoiesc de palpabilul existenței sale. Corpul părea că i se transformă în ceară, brațele fiindu-i împânzite cu vene ce căpătau nuanțe pământii. Dacă și-ar fi permis luxul de a renunța la puls, ar fi aruncat sub picioarele furnicarului uman zvâcnetele musculare ale motorului sangvin. 
        Ca un vârtej amețitor, atmosfera pe care o crea mă prinsese într-o sarabandă a panicii și a lipsei de sens. Toate gândurile mi se  transformaseră într-un ansamblu mucilaginos de amintiri obscure. Imobilitatea sa devenise molipsitoare. Tresărind a viață, m-am smucit din reveria bolnăvicioasă și mi-am continuat drumul, depășind cu pași împiedicați amorțeala omniprezentă. Pierdusem noțiunea timpului. Rătăcind în noapte, mi-am îndemnat mintea să zburde printre amintiri pline de sens, să jongleze cu imagini, cu sunete, cu orice ar fi îndepărtat ceea ce părea a fi terifianta priveliște a nimicului. Întunericul acelei priviri aruncase piatra îndoielii pe culoarul îngust al speranței mele greu încercate, umplându-mi sufletul cu ecoul haosului absolut. Nu îmi mai amintesc când am lăsat străzile în urmă, când am închis ușa și am notat în agenda perisabilă a prezentului de atunci dimensiunile acelei pribegii. Fusese un marș forțat către lumină, o fugă din calea deformării și a pierzaniei. Dacă iadul ar exista, în acea seară îi întâlnisem ambasadorul suferinței.

marți, 12 ianuarie 2016

Vertij


         Vorbele i se par zgomote. Îşi acoperă urechile cu palmele. Gurile lor aruncă cu sunete ce se amestecă într-un vertij halucinant. Cu ochii închişi, își imaginează că este singur. Se ghemuieşte pe mocheta aspră şi lasă vuietul să îi dea târcoale. Fâşii de lumină îi brăzdează pleoapele. Clapele unui pian imaginar sunt apăsate de degete nevăzute. Simte greutatea pereţilor, în timp ce regăsirea sinelui hoinăreşte pe meleaguri de poveste. Desenează hărţi ale altor lumi şi îşi alege destinaţii nebănuite. Întinzându-şi aripile, topeşte norii şi străpunge cerul. Stelele i se aşează pe piele. Devine o amintire tot mai ştearsă, iar  pământul uită să îi revendice particulele. Doar numele i-a mai rămas, rostit mecanic de chemări ce nu își vor mai găsi răspuns, un ecou ce se topește în pașii zilelor trecute. Uitarea nu iartă pe nimeni. Întunericul este absolut.

vineri, 8 ianuarie 2016

Distopia



            Dinții scrijelesc metalul, în mușcături fără sens, justificate de o foame teribilă. Ochii le sunt injectați, iar creierul golit de materia cenușie ce ne separa de animalicul dezlănțuit. Fără urme de remușcări, calcă în picioare materia umană, indiferent de vârstă, prădând naivitatea și slăbiciunea, impunând o selecție artificială, într-un proces ce plagiază, cu tente draconice, ceea ce natura săvârșește în perioade de nemăsurat.
         Măcinând oasele  în făină, încărcând cu salivă bucățile smulse din trupuri fără apărare, săvârșind un genocid de neimaginat, ne obligă să mărșăluim către nicăieri, oferindu-ne alternative sădite bolnav în identități deformate. Cu piepturile umflate de falsă originalitate, sucombăm într-un joc ticluit de mințile bolnave ale celor ce ne grăbesc clipele, îmbuibându-ne cu gunoaie colorate. Pas cu pas, ne scufundăm în nămolul existențial impus, învățând să trăim după regulile lor, să luptăm după regulile lor, să înlocuim piese depășite din propriul lor sistem, angrenaj ce ne doboară semenii, totul sub semnul progresului și al binelui universal.           
           Pierduți în teorii ale conspirației, lăsăm să ne treacă pe lângă urechi realitatea maladiv măsluită de păpușarii sterili ce își asumă rolul divinului, al pastorilor, al diriguitorilor ce, aparent, își ucid propriile vintre cu decizii pe care responsabilitatea propagării umanității către un viitor selectiv le confirmă damnarea veșnică. Sub astfel de pretexte, liderii, goi pe dinăuntru, lipsiți de suflet, săvârșesc cu sclipiri în ochi, planuri aberante ale dezumanizării, ale depopulării și îndobitocirii universale. Cu frâiele carului alegoric, înfășurate până la sânge pe membrele încleștate pe puterea generată de un sistem, pasat la nesfârșit propriei seminții, își urlă profețiile și își schimbă culorile după bătaia vântului, punând în scenă un spectacol la care ne obligă să cumpăram bilete.
         Ștampilați, înregimentați, controlați, verificați, uniformizați, încolonați, împrăștiați, slăbiți, îmbolnăviți, mințiți, amăgiți, terorizați și subjugați, ni se oferă un minimum negociat la sânge, stropi otrăviți cu miraje ale unor ascensiuni sociale ce se blochează la etajele inferioare.
           Desființarea valorii și impunerea ca normă a submediocrității, dizolvă puseurile de geniu ale minunatului lanț de reproducere, ticluit cu pricepere de mama natura. Lipsiți de imaginație debordantă și de exemple pozitive, observând cum în ochii celor mai buni dintre noi se stinge treptat flacăra speranței, ne obișnuim cu gândul ca „nimic” este mult mai bine decât „deloc”. Cu mii de termeni ce ne anagramează direcțiile, cu arme de întortochere psihică ațintite asupra celor ce zvâcnesc a rebeliune, ne găsim ordonați într-un sistem plin de tuneluri ale căror ieșiri nu se îndreaptă către o destinație meritorie, ci către obscuritate și uitare. Iar cum istoria este scrisă de cei care sting lumina, generațiile ce încolțesc, fără amintiri, vlăstarele tabula rasa, își vor pierde rădăcinile și vor fi baza de susținere a malaxorului de carne vie.
            Viitorul a încetat de mult să mai sune. Receptorul a uitat sunetul uniform al tonului de apel, iar firele smulse din perete asigură un somn liniștit torționarilor. Mâine cu siguranță va fi mai rău, iar noaptea va fi oricum, dar numai bună nu. Cât despre trezit, ne vom număra în zori mai puțini.