Filozofica manonica

Atropina

2012-01-11T15:47:00.001+02:00

Talpile-mi goale simt raceala treptelor ce imi forteaza muschii picioarelor intr-o ascensiune abrupta si spiralata. Palmele bajbaie in intunericul omniprezent si palpeaza asperitatile peretelui. Pasii imi sunt mecanici, iar narile simt prezenta pielii straine. Fata mi se lipeste de un spate strain, iar miscarea provoaca o tresarire celei ce ma precede. Ecoul scancetelor de durere provocate de o impleticire de pasi, scrajneste a sange proaspat, pulsand din tibii sfredelite, in timp ce eu, dezechilibrat de oprire, imi asez in sprijin mainile pe coapsele ei. O voce ce se stinge in valuri descendente ma intriga si nu da sens prezentei mele. Miscarea se reia la fel de brusc cum fusese intrerupta. Goliciunea trupurilor ce urca aritmic catre un fir de lumina intregeste scena unei cedari de sine fata de care nu simt razvratire. Ma opresc in fata usii cu schelet metalic si las mainile ce se materializeaza din intuneric sa imi departeze pleoapele si sa picure un lichid…clipesc dezorientat si ma straduiesc sa focalizez. Soaptele rasuna repetitiv: “atropina…atropina…atropina”…imaginea isi pierde din claritate si luminozitatea excesiva ma impiedica sa vad…stralucirea ma obliga sa inchid ochii si sa pasesc peste pragul unei camere sau a unei sali…nu pot vedea limpede…nu pot distinge. Pasi apasati se aud si apoi soapte inteligibile. Musteste a sexualitate…mirosul intens si gemetele imi provoaca erectia involuntara…ma opresc si lipsit de orice punct de sprijin aleg sa astept. Umarul ei ma loveste si o rasucire brusca o lipeste de pieptul meu. Miscarile ei stangace fac dovada aceluiasi tratament ocluziv visual. Cu un usor tremur se intinde catre gura mea si imi smulge un sarut ce denatureaza in contopirea salbatica a doua trupuri ce ignora posibila audienta…suntem ascunsi in lumina ce ne invadeaza retinele. Mainile parca ni se frang in imbratisari si strangeri ce dicteaza ritmul alunecarilor…dintii mi se afunda in umarul ei si simt sangele. Ma impinge in lateral si alunec, rostogolindu-ma pe spate. Doua perechi de palme se inclesteaza in jurul incheieturilor mele si ma tarasc fara sa tina cont ca omoplatii mei lasa urme de piele pe lespezile de piatra. Tractiunea inceteaza si un alt corp este aruncat peste mine. Atingerea amortizeaza din socul cu care trupul ei ar fi lovit pardoseala. Coastele mele paraie sub presiunea trunchiului ei. Se redreseaza si ignorand durerea pulsanda se muleaza in cautarea protectiei bratelor mele ce o prind, intrerupand deplasarea fortata. Cad iara prada aceleiasi desfranari si incurajat de indemnul trupului ma afund in deschiderea coapselor ei. Apropierea tradeaza diferente pe care ochii mei nu le pot percepe…miscarea continua si gustul de sange se intinde pe buzele ei…incerc sa articulez intrebari, dar corzile mele vocale par paralizate in icnete guturale. Cedez in fata imposibilitatilor si ma dedic sexualului, cu tamplele pulsandu-mi. Apoi o durere ascutita sfarseste pragul senzitiv si ma arunca in bezna inconstientei…lumea se sfarama in jurul meu si urmeaza caderea…tresar si ma redresez starngand intre degete ceraceaful ud…respir umpandu-mi plamanii cu aer si focalizez catre tavan. Durerile inca imi strabat trupul, in timp ce musculatura mi se contracta sacadat. Ma desprind de subconstient si ma ancorez in realitate. Miroase a dimineata…oare cine a deschis geamurile?

A mea

2012-01-10T17:15:00.003+02:00

Lumanarile arunca lumini haotice si chipul tau se ascunde printre suvite. Imi intind mana si trei degete iti mangaie tampla. Transpir prabusit in ritmuri nebune ale unei inimi ce iti apartine. Tanjesc dupa zambetul tau si primesc lumina unei priviri ce ascunde mii de pagini parcurse intr-o cautare nesfarsita a unor raspunsuri ce iti pot aseza palmele mele pe pantecul plin de viata. Sanii ti se arcuiesc catre eter, in asteptarea buzelor ce le implinesc destinul. Ma iubesti intr-o mare de nesiguranta si ignori vocile ce ti se scurg peste urechi. Esti a mea…a mea asa cum nu vei mai fi niciodata a unui barbat.

Creator

2012-01-10T17:14:00.000+02:00

Vreau sa fiu un creator de lumi. Sa respir viata peste nori de gaze si sa ciocnesc emisfere dezbinate. Sa cultiv imposibilul intr-un univers posibil. Sa ne nastem imbratisati din pantece separate si sa scancim juraminte ale perfectiunii umane. Fara intrebari, fara incertitudini, fara frica…piele pe piele intr-un dans al uniunii vesnice. Un te iubesc soptit in toate limbile unei planete de mult apuse.

E suficient sa stii ca exista

2011-12-23T10:59:00.000+02:00

Mastile lor ma mint, aruncadu-ma intr-un cub al impresiilor false. Le caut ochii si nu gasesc decat gauri negre in care afectiunea mea este absorbita fara efect. Zambete fabricate si roluri jucate fara rost, fara public, fara aplauze. Anonimi ce ma imbie cu atitudini rezervate si politeturi ieftine. Ma izolez in spatele usilor de metal si ii privesc prin lentile convexe. Se perinda la nesfarsit pe treptele asteptarii. Se ascund dupa umeri lati si privesc pe furis, uitand sa mimeze compasiunea. Amaraciunea si frustrarea nereusitei ii domina si sunt asemeni unei maladii incurabile, infectand spiritul liber al haosului. Urasc ce nu pot uniformiza, detesta frumosul si nu pot intelege fericirea determinata de culoare, cuvant sau sunet. Iubesc superficialitatea si nu pot intelege profunzimea. Ameninta prin ignoranta si domina prin numar. Sunt totusi amanunte ce nu merita mentionate…prea des.

Ganduri cuvinte

2011-12-23T10:58:00.000+02:00

Imi ating buricele degetelor si ma straduiesc sa simt. Trec printre fire de praf si modele sapate in piele. Imi inchid ochii si incerc sa privesc in mine. Dincolo de vorbele pe care le potrivesc atat de bine si cuvintele pe care le astern cu drag. Imi las capul sa se sprijine de fotoliu si imi unesc palmele. Ochii mi se zbat in imbratisarea intunericului si plasmuiesc spirale de lumina. Fum alb ce se contorsioneaza in incapatanarea de a-mi ridica ploapele. Apoi totul se aseaza ca intr-o matrice generata de coapsele tale. Zambesc incurcat in feminitatile ce se aduna si se topesc sub un singur chip. Te ridic si te strang la piept, in timp ce buzele mele iti fura freamatul timid al narilor. Iti respir aerul si imi mangai obrazul cu umarul tau. Sangele iti pulseaza in suvoaie ce imi imbie auzul cu un fosnet de asternut cald. Te abandonezi sub apasarea mea si mi te strecori sub piele. Clipesc deranjat de zorii de zi si te pierd in imagini ce se amesteca asemeni pieselor de puzzle…am uitat sa respir…imi ascund privirea si te caut in bezna unor ganduri ce par sa dispara, ca sa te gasesc zambind dupa un strop de vis…ca o gura de aer, ca o soapta intr-o mare de taceri, ca o atingere de buze, ca o foame de nedescris…

Zori de zi

2011-12-23T10:57:00.000+02:00

Am deschis pleoapele si am intalnit dimineata. Frageda si intunecata, ferita de razele soarelui si ochii celor ce au uitat sa se trezeasca. O fur de pe buzele celor ce respira vise fara sens. O ascund in gand si o port prin iarna, acolo unde lipsa zapezii da ecou pasilor mei. Imi arunc aburii catre cer si imi continui marsul triumfal intr-o simfonie a trecutului. Dimineata ma va cauta dincolo de timpul pe care marele ceasornicar mi l-a strecurat in piept, fara sa se schimbe, fara sa ma uite. Voi fi vesnic copilul orfan al zorilor de zi…

Subteran iluzoriu

2011-12-06T00:17:00.001+02:00

Pot fi papusarul iluziilor mele. Adorm si ma las prada viselor ce ma elibereaza de constrangerile zilnice, dand frau liber subconstientului si apoi tragand sarguincios de sfori. Imi arunc talpile pe serii nesfarsite de patrate prinse unele in altele, de la mici la mari, la imposibil de cuprins cu privirea. Coloane albe de marmura sprijina un tavan pierdut in intuneric. Un verde inchis completeaza peisajul, prin aplicatii cu usoare irizatii de alb ce decoloreaza intensul. O muzica pe care nu o deslusesc dispare pe un fundal dominat de sunetul rotilor de metal ce scanteiaza sinele reci. Curentul imi gadila pielea, iar schimbarea de temperatura ma umple de frisoane ce imi arunca in extaz radacinile firelor de par. Cu fiecare clipire sterg persoanje mate si insignifiante, lipsindu-ma de umbrele lor, de ritmicitatea unor pasi ce par haotici, de vietile lor irosite in plimbari interminabile prin subsolul existentei. Bara de acces inca se invarte in urma mea. Am pasit dincolo de agitatie, formatand scenariul. Pasesc zambind catre peronul ce se ingusteaza catre infinit si ma asez. Scaunele imbie la relaxare. Astept. Imagini adunate undeva in cortex palapaie, calibrand perspectiva. Ma ridic si ma aplec peste marginea peronului. Percep vuietul si deslusesc lumini ce sprijina peretii in supradimensionari pal-aurii. Totul este sacadat: usile imi fura inspiratia si deschid in descarcerari de cauciuc negru. Pasesc in aceeasi mare de alb si pete verzi. Scaunele ma imbie. Stiam destinatia…dar am uitat-o. Sterg probabilul si dau frau liber imaginatiei. De la sacadat la cursiv, fiinta mea se imbina cu metalul si parcurge tunelul intortocheat catre finaluri alternative. Usile se deschid\inchid cu repeziciune si nu lasa loc descifrarii. Statiile se succed cu o viteza alarmanta, iar eu traiesc la maxim necunoscutul. Ma desprind de corpul comun si ma gasesc sprijinit de neprevazut. Dorintele ma tradeaza intr-o convergenta dementiala si ma lasa sa pasesc catre o margine de parchet. Zulufi grosi marginesc covorul persan generos cu intinderea. Fotoliul imbracat in catifea geme sub deschiderea picioarelor tale. Ma pironesc pe calcaie si privesc inapoi…palnia neagra a unei desfasurari trepidante ma impinge catre bratele tale. Directia impusa de destinul cersit al unui subcontinent ce acumuleaza insuficienta apropierii tale imi tradeaza relaxarea. Narile cauta aerul capitularii. Asemeni criminalului descoperit de insistentele inchizitorilor, ma pierd in implacabila directie a schimbarii de fundal, respirand usurat ca te-am gasit la capatul tunelului. Iata-mi incheieturile…

Unii dintre noi...

2011-11-25T15:37:00.000+02:00

Povestile nu ni se potrivesc tuturor. Iluziile frumoase la care suntem indemnati sa visam. Unii dintre noi se indragostesc de suflete ce nu vor fi ale lor niciodata. Unii dintre noi iubesc si sufera mai mult decat ar trebui. Dragostea nu te asteapta sa o intelegi, te sparge in cioburi si te lasa sa formezi un mozaic legat la ochi cu esarfa abandonului total…si cum unii dintre noi nu sunt atat de talentati, imaginile nu se pliaza pe ce stim, pe ce invatam, pe ce ne este predicat. Ne adunam din bucati si pasim impleticit catre banal. Ne muscam buzele si ne juram ca niciodata…si apoi…ma opresc si scriu. Ma caut in indiferenta si categoric. In rautatea durerii ce isi face loc si reactia violenta a suferintei…fiecare cuvant te cauta. Te blestem si imi simt inima pulsand sangele in tample. Vocea ta isi face loc printre tunetele disperarii. Atingerea ta…sunt suspendat in eter cautandu-ti aroma, dincolo de parfumuri si materiale ce te acopera. Desexualizez carnalul si il asez in cutii albe. Iti asez degetul pe buze si iti injectez din mine stropi de dependenta, ganduri, hazard…te zbati in stransoarea bratelor mele si ma tii pe limba clipind in incercarea de a ma plange afara din tine…imi sterg gandurile cu buretele si ramai intinsa pe un fundal negru in dungi albe de independenta. Suflu si te eliberez, doar ca sa te inspir lipindu-mi-te de plamani. Oricat de departe as fi nu pot scapa de ce imi e dat sa port in mine…unii dintre noi nu pot sa inteleaga basmele…unii dintre noi chiar iubesc…

...esti a mea

2011-11-23T00:16:00.001+02:00

Sunt pierdut in mine, in tot ce fac. Exagerez in multe si nu imi pasa de semnalele de alarma ce se trag in jurul meu. Sunt banuit de depresie si toti isi ascund gandurile negre ca sa nu pot rezona cu ele. Se manjesc pe fata cu umbre de salvatori si imi zambesc de dincolo de ceea ce pot face pentru mine. M-au pierdut deja. Nu imi pasa. Imi privesc pielea crapata de pe maini si nu ma recunosc. Nimic nu mai conteaza…te am pe tine. O sa ma consum si apoi o sa ma arunc in bratele tale ca sa ma duci fara puls catre lumea noastra. O sa imi dai rasuflarea inapoi si o sa ma iubesti. O sa ma mantuiesti de depresii si dependente…esti a mea si destinele noastre se leaga atat de puternic incat nu ma vei putea nega nicicand. Esti viata mea de dincolo de viata…stii nu?

Cui?...mie?

2011-11-21T23:23:00.000+02:00

Cel mai usor este sa dai cu piciorul. Sa invoci mii de motive si imperfectiuni. Sa ma dai uitarii. Sa pui in practica sfaturile “Cosmo” si sa inveti sa spui nu. Cui?...mie? Celui ce te iubeste? Celui imperfect? Arunci cu pietre? Arati cu degetul? Dai sentinte? Cui?...mie? Nu exista termeni de comparatie pentru tine si sper ca ma amesteci cu sarg in aceeasi oala. Imi place sa cred ca ne vom inghesui sifonandu-ne hainele intre unicul perete ce ne inconjoara fara protuberante si colturi…noi…iti amintesti de noi?...imposibili si ireali, unici si imprevizibili, simpli si adevarati. Fara ceata, fara minciuna, fara teste, fara lipsa de incredere…noi, cei ce nu se supun legilor si plonjeaza intr-un viitor, mai schimbator si improbabil ca niciodata…mie?...n-ai cum!...dar ai putea…pentru totdeauna…

Stai...

2011-11-21T16:04:00.001+02:00

Sunt prea putine cuvinte pentru cate am de spus. Ne desfasuram in visele altora, iar eu sunt mult mai sanatos decat imi place sa cred…imi simulez nebunia si sper sa obtin puseul genial al celui ce are controlul dincolo de realitati reci si impersonale. Haituim androginul si uitam ca suntem parti inegale ale unui tot perfect: eu mai mult fizic, tu mai mult spirit. Vrei sa pleci dincolo de munti in cautarea unei libertati de care nu ai nevoie. Trebuie sa o pierzi ca sa poti tanji dupa ea…tu esti deja libera…Vrei sa dispari in spumele oceanelor fara sfarsit inainte sa fi adormit pe pieptul meu, inainte sa imi porti numele, inainte sa…este ciudat sa ma descopar scriind un text pe care nu credeam ca o sa il scriu vreodata. Asta ai vrut sa obtii? Nu scriu pentru ca vreau…asa ziceam ,nu? Scriu pentru ca simt…cum pot sa imi deschid palmele sa te fur? Cum pot sa pasesc cu bocancii in viata ta si iti iau totul pentu mine? Cum pot sa ma strecor sub asternutul tau si sa nu las urme? Cum sa ma aplec in fata celor sfinte fara sa ma las zdrobit de filozofii habotnice cand tu iti pierzi spiritualitatea in robe portocalii? Cum sa te fac sa intelegi ca dincolo de puseul asta nebun de lacrimi se ascunde nemarginirea simtirii? Trebuie sa te opresti din marsul asta triumfal al tineretii ce mascheaza frica si sa ma privesti, sa ma prinzi mai bine de mana si sa nu ma tarsti catre orizonturi ce nu ma cuprind. Sunt al tau, asa cum am fost mereu, asa cum probabil voi ramane. Am furat o bucata din pielea ta, un colt de suflet si mii de puseuri electrice. Ma incapatanez sa imbratisez umbra si sa revendic ceea ce este al meu…nu poti sa pleci asa…

Frig si descatusare...

2011-11-20T21:57:00.000+02:00

Frig si descatusare printre pasi grabiti pe un trotuar pe care il tocesc de mai bine de 20 de ani. Asa a inceput sa se infiripe prima imagine, primul gand dupa un munte de pauza…am acumulat atat de multe trairi incat imi vine sa imi bag mainile in suflet si sa le arunc in fata ochilor tai, asa cum samanii aruncau oasele uscate de corb pe piei bine tabacite scrutand viitorul. Cu sau fara sens te invit sa descifram…imi e dor sa citesc, sa imi afund gandurile in ceea ce altii au creionat si sa le traiesc povestile. Imi e dor sa iti gasesc semnele pe marginile paginilor. Imi e dor sa mergem pe strazi nestiute, umar la umar, cu mainile adanc ascunse de frig prin buzunare pline de frimituri si resturi de frunze uscate. Imi e dor de necuvinte, de liniste si de dragoste. Imi e dor sa te simt fara sa trebuiasca sa iti explic de ce soarele iubeste florile de cires si eu sticlele ce isi varsa in mine alcoolul. Imi e dor de mine, de cel ce se sterge si se pierde in taceri apocaliptice. Imi e teama de sfarsitul meu ca entitate polivalenta si ma lovesc cu capul de gratiile invizibile ale unor neputinte pe care nu mi le pot explica. Am inceput sa imi urasc zambetul fals si disponibilitatea cretina de a fi cel ce impaca tot…cel ce place…imi e dor sa nu imi pese, sa ma autodefinesc ca rau prin ineptiile plasmuite de alte caste. Imi e dor sa simt si imi e teama ca cel ce scrie se va sfarsi inecat in propriile lui angoase. Nu imi place sa scriu la comanda si nu imi place sa exersez ca sa devin mai bun. Vreau sa fiu propriul meu vis si sa ma pot trezi intr-o alta viata. Imi e dor de tine asa cum nu ai fost niciodata a mea. Imi urasc posesivitatea si imi pare rau ca am inceput sa ma modelez in ochii celorlalti pierzandu-mi forma. Stau drept si lovesc oamenii ce incearca sa ma salveze de mine, fiindu-mi frica de variante pe care nu le-am schitat intr-un mega plan al mega controlului. Vreau sa te vreau si sa nu sufar ca te pot pierde. Sa te primesc in bratele mele si sa iti cos de piele umbra pe care o tot uiti in patul tau. Stiam ca o sa ajung in moment grele. Stiam ca te pot pierde si am incercat sa te tin suspendata in orase invizibile, departe de realitatea ce iti umplea desagii cu valori de plastic. Totul este un cimitir de masini, o topitorie de identitati, o manipulare masiva a ideii de fericire. Urasc retinerea si autocontrolul cu care am fost botezat. Vreau un pic de independenta. As vrea sa pot rescrie cate putin din ce am trait si sa astept ca aripile fluturilor sa starneasca uragane in alte colturi ale lumii si furtuni in prezentul meu. Nu imi pot trai viata si ma raportez la un viitor ce imi aduce sfarsitul. Urasc asteptarea si speranta. Surprinderea celor din jur ma sufoca si am inceput sa ma indoiesc de impenetrabilitatea parerilor mele. Scartai din toate balamalele si iti storc lacrimi ore in sir fara nici un efort. Acum zambesc ca un dobitoc si inspir incredere , privesc in gol si ma scutur de mine. M-am saturat de rutina vesnica, dar nu stiu altceva. Ar fi trebuit sa ma astepti…

…de zece ori ironica

2011-10-11T14:21:00.001+03:00

Intre filozofie si pragmatism, realitate si vis, intotdeauna isi va face loc un zambet ghemuit langa un parc de copii. Ziua era la inceput si nu m-as fi gandit asa “colorat” la detalii, chiar daca amanuntele sunt “lucruri” dragi mie. Eu aici, tu acolo…toate conform planului. Eu ma eliberez de toate si zbor. Tu raspunzi surprinsa la telefon si incerci sa iti imaginezi ca eu inca intarzii. Eu eram la jumatatea drumului catre unde ar fi trebuit sa ne vedem…prima incurcatura…convenim sa pierd timpul, pe paginile unei carti nestiute de tine, in timp ce tu ai fi accelerat trecerea. Ma pierd, ma regasesc, tocesc carbunele scriind si te sun…pfufff…timpul nu s-a lasat induplecat…inca astepti sa iti indeplinesti destinul…a doua incurcatura…deja programul meu incepe sa se dea peste cap…a treia incurcatura…ma suni cu o solutie izbavitoare. Imi descrii zona si schimbam punctul de intalnire. Ne regrupam intr-un parc langa cele sfinte. Ma pravalesc catre cafeaua fierbinte ce si-a gasit loc intr-o teribila punga de hartie. Momentan nici o incurcatura…nici o alta incurcatura ca sa fiu mai exact. Iutesc pasul cu gandul la fierbinteala cafelei si distanta dintre noi incepe sa se micsoreze. Un mijloc de transport imi este recomandat de tine si eu deja visez, dar am timp sa observ petele maronii de pe pantalonii-mi aproape albi…cafeaua…a patra incurcatura…nu ma pot abtine si privesc in urma mea si ma simt ca un idiot…evident picaturi din lichidul maroniu mi-au trasat drumul. Cu o senzatie aiurea privesc in punga de hartie si observ paharele de cafea in pozitii nefiresti. Le indrept, dar punga este deja imbibata. Traversez strada catre statia cu pricina…statia nu mai este acolo…a cincea incurcatura…este fix in partea opusa scufundata sub o mare de oameni. Cafeaua nu mai picura. Intersectia geme de claxoane si deja pot sa traversez linistit. Mai bine merg pe jos daca vreau sa mai ajung azi…a sasea incurcatura…ma suni si ma ghidezi catre tine. Macar programul tau este un pic intarziat, dar implinit…felicitari…si in acelasi timp evit un sofer neatent ce isi facea loc cu bolidul printr-un loc nepermis…pe unde paseam eu…a saptea incurcatura…evident miscarea brusca de evitare a improscat cu cafea in jur si spre norocul meu nu era nimic altceva decat trotuarul. Ma apropii. Te zaresc zambind. Eu sunt deja trecut de faza de enervare maxima. Am ajuns macar. Evit sa ma uit la ceas. Am ucis agenda de seara. Ne indreptam catre un parc, dar convenim ca este nepotrivit si il evitam. Ne oprim si incercam sa resuscitam cafeaua…reusim…dar pierdem pliculetele de zahar deja topite de stropii rebeli de cafea…a opta incurcatura…e buna si amara…macar mai este calda. Slalom printre alei catre un alt parculet. E liber, aproape pustiu. Ne asezam cu felinarul in spate. Umbrele noastre se revarsa pe caldaram. Iti predau cuvintele mele adunate in paginile unei carti straine dar pline de dragoste. Le-am adaugat cu grija si sunt anagramate. Imi primesc cadoul…este genial si discret. Il adulmec si il tin in palma. Ma saruti si imi furi un zambet. Nu ai gust de cafea. Refuz sa ma uit la ceas si rememoram ironiile multiple. Strangem servetelele cu care ne-am dezlipit cafeaua de pe maini si eu le arunc ca un cetatean civilizat la un tomberon. Plecam scufundati in parfumul celuilalt. Vreau sa imi revad cadoul impaturit de cinci ori, dar…stupoare…buzunareala nu ma ajuta cu nimic…o imagine ma plezneste…tomberonul…a noua incurcatura…incredibil…l-am aruncat la gunoi cu toate celelalte hartii…ne bufneste rasul isteric si nu ne putem abtine sa nu ne ghemuim. Alerg catre recipient. Este intuneric si tot ce pot sa fac este sa imi suflec manecile. In gunoiul public nu am mai scobit pana acum…il recuperez…patat de cafea…sper ca e cafea!…nu ma pot abtine sa nu rad. Ma acompaniezi si la ras si la drum. Incercam o ultima gluma. Hainele noastre miros puternic a parfumul celuilalt si ma ofer sa schimb hainele cu un cersetor fictiv…care devine cat se poate de real cat de curand…a zecea incurcatura…pufnim iar in ras si deja este prea mult…imi tin haina pe corp si iti recomand sa faci la fel…a fost o zi furtunoasa…si cat se poate de plina…si ironica…de zece ori ironica…

*Reeditare

Ora "X"

2011-10-11T12:55:00.000+03:00

Ti-ai dorit vreodata sa vezi in viitor? Sa stii tot ce va urma? Sa pleci de acasa si sa ma lasi pe mine cu fraiele viitorului in maini…in gand…dar tu? Cum ai reusi sa duci o zi la capat daca ai sti ca la ora “x” o sa stai cu mine pe o banca, intr-un parc pustiu si o sa ma saruti? O sa iti doresti sa fi a mea asa cum nu ai mai fost a nimanui pana acum? Sau poate o sa uiti cheile in usa si o sa te blochezi in casa dupa ce te-ai intors sa iti iei manusile. Sau poate eu o sa raman visator prins de o bara din metrou si nu o sa cobor la timp. Sau poate o sa ramai ingropata in hartii si o sa iti pierzi scrisul pe alte maini? Sau cine stie…cred ca ar trebui sa ne “gustam” prezentul si sa lasam visele sa zburde. Poate ar trebui sa vorbim la telefon diseara…e 15:41 si habar nu am daca o sa gasesc cafea fierbinte undeva in drum catre tine…habar nu am…dar stiu ca te iubesc…oare chiar stiu?

*Reeditare

Cateodata

2011-10-11T12:51:00.000+03:00

Cateodata mi-as dori sa fiu simplu. Sa nu imi pun asa de multe intrebari. Sa cred fara sa ma indoiesc. Sa ma bucur de fiecare rasarit de soare. Sa nu ma gandesc la nimic altceva decat la cele ce ii preocupa pe toti ceilalti. Sa nu am pasiuni. Sa nu visez. Sa urmez multimea. Sa fiu gri. Sa fiu fals. Sa fiu fatarnic. Sa fiu ipocrit. Sa nu fiu eu de teama privirilor. Dar ce as face cu mine atunci?…unde as mai fi eu?…cum m-as defini?… care ar fi identitatea mea? Ce garantie as avea ca exist?...cateodata pulsul nu justifica viata…

*Reeditare

O cana de cafea

2011-10-11T12:40:00.001+03:00

O dimineata ca oricare alta. Gri si plictisitoare. Este un pic mai frig decat de obicei. Tocmai am alunecat de sub patura si descopar cat de rece este parchetul. Miscarile imi sunt aproape mecanice. In scurt timp toata casa se va umple de aroma cafelei fierbinti. Imi caut cana si o descopar pierduta intre pahare. O salvez de la o existenta fada a transparentei si o umplu cu infuzia boabelor macinate. Ma intorc in pat si ma ascund sub patura. Palmele imi sunt calde de la lichidul negru ca abanosul. Incerc sa sorb o gura dar este imposibil. Frige ca naiba. Renunt pe moment si ma pierd in aburi…te caut…soldurile tale pline de feminitate se unduiesc in semiobscuritatea camerei. Se ridica, apoi coboara, apoi dispar…suvite rebele se metamorfozeaza si apoi se disipeaza cum au aparut. Esti nicaieri si peste tot. Esti la cativa centimetri de buzele mele si adanc sadita-mi in ganduri…ceasul suna strident…tresar si ma ridic dezorientat. Inca mai am pe deget cana de cafea…pfufff…data viitoare trebuie sa beau mai multa…

*Reeditare

Prizonieri ai aceleiasi lumi

2011-10-11T00:02:00.000+03:00

Ma intreb daca percepem diferit ce ni se intampla…Deschidem paginile jurnalelor si ne scriem gandurile, nevoile, impresiile. Refulam unul in foile celuilalt. Ne strangem tare de maini. Ne condimentam existentele. Invatam sa furam. Traim intr-o lume paralela ce nu respecta nici o regula, in afara de cele pe care le scriem pe pielea celuilalt. Suntem liberi. Aproape ca nu ne deranjeaza gratiile dintre celulele noastre. De ceva vreme nu mai simtim barele de fier si ne pierdem in priviri. In fiecare zi esti tot mai frumoasa si nu imi pasa daca esti halucinatie sau adevar…imi place sa cred ca esti a mea atunci cand te sarut, cand iti treci degetele prin parul meu, cand vorbim ore intregi despre nimic…nu am nevoie de siguranta, de gelozie, de incertitudini si ganduri ascunse…pot sa te iubesc aici si acum. Nu am insa curaj sa te intreb cat vei fi prinsa in celula de langa mine…ce pedeapsa ispasesti si daca te vor elibera, cand? Nici tu nu ma intrebi nimic…probabil e singura temere…prefer sa stiu ca vom ramane aici vesnic…

*Reeditare

…vreau sa scriu si nu pot

2011-10-10T23:45:00.001+03:00

Trebuie sa scriu…am nevoie sa scriu…vreau sa scriu si nu pot…nu cred ca sunt mai putin inspirat sau mai putin marcat de prezenta ta…sunt la un fel de rascruce. Sunt blocat intre teme si idei. Intre imagini si cuvinte. Nu stiu de unde sa incep. Halal cursivitate literar – artistica…considerand ca asta incerc sa fac, aici, printre randuri. Poate in textul urmator ma izbavesc…

*Reeditare

Interogatoriu paradoxal

2011-10-10T23:40:00.001+03:00

Cat de cerebral poti fi atunci cand iubesti? Cat de realist? Cat de pragmatic? Cat de dezinteresat si lipsit de intentii ascunse? Este oare totul o mare piesa de teatru in care fiecare dintre noi isi foloseste replicile in functie de bagajul de cunostinte? Care este combinatia optima dintre picatura de realitate si betia de sentimente? Ar trebui sa fie perceputa iubirea matura diferit de cea adolescentina? Conteaza experienta de viata in limitarea intensitatii sentimentelor caracteristice dragostei? Are rost sa pun atatea intrebari cand stim foarte bine ca in dragoste orice este permis?

*Reeditare

Beatitudine

2011-10-10T23:31:00.002+03:00

Inca o gura nu o sa fie prea mult…Sunetul se propaga tot mai greu catre creier si percep impulsurile cu o intarziere placuta. Vinul asta rosu este apetisant. Toti ceilalti se uita ingrijorati la mine si incearca sa ma opreasca. Mainile imi sunt amortite si abia gasesc puterea sa ma opun. Sticla imi aluneca si o parte din lichidul lui Bachus imi ajunge pe tricoul. Ma bufneste rasul si ma distrez teribil in timp ce imi storc tricoul si incerc sa nu ratez nici o picatura. Nu prea nimeresc si mi-am patat blugii. Cu tricoul lipit de piele ma ridic si ma impleticesc catre nicaieri. Zambesc necontrolat si tot ce imi doresc este sa ma intind pe pat. Imi gasesc cu greu mobilul in buzunar si sun pe cineva. Vocea mirata nu intelege rasul meu isteric si imi inchide. Imaginea imi aluneca in lateral si creeaza o umbra identica. Habar n-am care este realitatea. Imi dau tricoul jos...Ma asez langa canapea si abia aud sticla care se sparge langa mine. Imi sprijin capul pe una din pernele aruncate prin camera si simt cum toata lumea se amesteca cu intunericul…maine o sa am nevoie de un dus rece…

*Reeditare

Cautari polare

2011-10-10T23:24:00.001+03:00

Dimineata ma prinde inca afara. Aici noaptea nu se termina odata cu orele. Intunericul este prizonierul sau stapanul soarelui. Aburii se ridica razleti din narile cainilor ce imi trag sania catre nestiut. O sa continui sa vanez si sa imi hranesc camarazii de si nu ne vom opri. Vom dormi acoperiti de cuburile de gheata ce vor straluci atunci cand flacarile se vor inalta prea mult. O sa fug cat mai departe si o sa uit de mine. O sa fiu tot mai aproape de capatul lumii. O sa fiu liber. Aici este singurul loc in care nu te-am cautat pana acum. Sunt sigur ca te voi gasi si ca o sa iti placa colierul pe care am reusit sa il incropesc din pietrele colorate ale tarmului de unde am inceput acest drum fara sfarsit…acest drum fara intoarcere…buna dimineata oriunde te-ai afla…

*Reeditare

Toamna nu este pentru oras

2011-10-10T14:21:00.001+03:00

Copacii inghesuiti intre trotuare isi savarsesc arta stropind griul cu cromatica desavarsita a sfarsitului. Griul domina si umple sufletele trecatorilor pasivi cu praf si indiferenta. Poezia planarii frunzelor, ce cu marginile usor uscate ofera ochilor un balet universal. Si totul pare un spectacol caruia ii lipsesc privirile, in timp ce scaunele tapitate cu nuante inchise de catifea sunt neatinse. Stradania artistilor este suprema si continua la nesfarsit, incununati cu nori si picaturi de ploaie. Degetele mici ale copilului ridica o frunza si pentru o clipa totul se opreste intr-un memento insesizabil. Apoi zambetul dispare in timp ce frunza isi repeta caderea. Covoarele nesfarsite de iarba, stropite pe alocuri cu albul spart al mestecenilor, poarta pe care vopseaua a crapat si si-a mai pierdut din stralucire, hornul ce fumega nori si cerul neintinat de fiare si cabluri…raiul unui anotimp ce se disipeaza in viteza halucinanta a lipsei de simtire. Toamna nu este pentru oras.

Iar mie imi lipsesc cuvintele…

2011-09-20T13:23:00.000+03:00

Picaturi de ploaie imbraca campul. Cerul gri imi plateste tribut si canta ritmic cu miile sale de degete pe lemnul lacuit ce imi incorseteaza corpul lipsit de viata. Gazonul proaspat tuns primeste mana cereasca si asteapta mustind sa acopere haul cascat intre pilonii de bronz ce se leaga intre ei prin fasii de matase ce incarcate cu apa aproape ating pamantul. Un mar urias ma strajuieste incarcat cu fructele ce mi-a furat inocenta. Pavilionul terasat apara de ploaie mainile ce aluneca inreal pe corzi si imi indulcesc trecerea catre taramul de dincolo. Unghiile vopsite in negru si parul despletit completeaza o imagine macabra, dar atat de draga mie…asemeni ei…isi intinde fara sa vrea rimelul si isi murdareste tenul ce contreasteaza cu doliul naturii. Sfidand fulgerele, sprijinita de scoarta aspra refuza sa accepte ca totul s-a terminat si ma considera vinovat. Vinovat si incapabil de a tine o promisiune. Iar mie imi lipsesc cuvintele…

Tinerete fara sfarsit...

2011-09-18T13:21:00.000+03:00

Si totul este parere de rau. Simt cum lumea mi se termina si pierd aromele tineretii in amestecuri de fum si alcool fin. Impulsurile nebunesti ale sangelui accelerat de insufletirea unei inimi pentru care sfarsitul nu avea sa se apropie nicicand. Trecerea blanda catre liniarism si palfonarea celor ce dispar din tumultul adolescentei ma bantuie si imi evoca mirosuri fetide ale unei putrefactii temporale. Gurile de aer prospat si mirosul salbatic al pletelor ce mi se lipeau de piept. Incheieturile pline de impletituri colorate si fasii de piele innodate, nopti tarzii si dimineti pline de infinit, supremul incapatanarii si al propriilor pareri, toate legate strans intr-un snop de absolutism: domnie peste un suflet haituit de himerele iubirii perfecte. Imi e dor de mine…

Shhh...

2011-09-06T13:46:00.001+03:00

Las pianul sa imi vrajeasca singuratatea. Vreau sa ii ascult notele armonizate in vise, intr-o siguranta bolnavicioasa a primei auditii. Exclusivitatea fantasticului pe pavilioanele unui pacatos egoist. Placerea izolarii si scaparea din frau a tabieturilor ce ma definesc. O perdea trasa peste agitatie si haos, peste cotidian si social, peste deznadejde si depresie. Frumusetea cruda a neintinarii. Shhhh…nu am nevoie de gandurile tale, nu am nevoie de manifestari tardive ale unei personalitati sterse. Inveleste-te in indiferenta si zboara undeva departe de lumea mea. Fara lacrimi, fara ramas bun. Lasa-mi placerea de a iubi si incearca sa urci pe treptele realitatii la bratul altcuiva. Mie imi place sa visez. Shhh…

Muza

2011-09-04T20:30:00.000+03:00

Deschizi portile unei imaginatii inimaginabile si imi lasi ecouri ce se sparg in lacrimi. Te supui viselor erotice ce iti definesc personalitatea si apoi decupezi cercuri inegale cu chipul meu, atasandu-le la negative lipsite de sens. Imi amesteci gandurile in teorii ce par plauzibile, in portiuni temporale fara limite si apoi dai drumul unui cronometru ce incurajeaza clepsidra timpului sa curga dincolo de realitate. Imi asezi inima ta la picioare si imi arunci o moneda zgariata pe ambele fete in timp ce urli reguli imposibile. Ma haituiesti cu un viitor pe care inca nu il pot aseza pe hartie si speri sa storci cuvintele din sfredeliri auditive. Pierd sirul enumerarii unor fraze ce mustesc a rebeliunea celui pe care il judeci dupa carti scrise de unii si tiparite de degete depersonalizate ale atora, in amestec de tehnologie si dispret. Nici nu ai idee cat de mult m-ai schimbat si cat de departe m-ai purtat pe aripile unei vieti pe care o astept dintotdeauna. Iubeste-ma si nu haitui prin hatisurile decizionale ale imaturitatii de care inca dau dovada…

Imi e dor de tine...

2011-08-29T13:48:00.001+03:00

Aburii se aseaza ordonat pe geam. Frigul de afara ii transforma in picaturi de apa ce se scurg simetric catre mana mea. Sterg geamul cu palma si ma pierd in afara lui. Viteza este atat de mare, incat copacii padurii se deruleaza asemeni cadrelor unui film clasic. Se succed cu repeziciune si lasa din cand in cand lumina sa le patrunda printre crengi. Zapada apasa pe culmile golase ale uriasilor de lemn si transforma peisajul macabru al unor ramuri lipsite de frunze intr-un spectacol feeric de poveste. Incerc sa numar copacii si ametesc. Mai incerc odata si fixez un punct central. Trunchiurile se succed cu aceeasi repeziciune. Apoi incep sa incetineasca. Isi pierd din frecventa si se lasa prada socotelilor mele. Ochii ma ustura, dar nu ii pot dezlipi de priveliste. Totul capata alta forma. Printre copacii inzapeziti te zaresc alergand ca un copil. Caciula de blana alba ma face sa zambesc. Aburii se desprind acum de pe buzele tale. Te intorci catre mine si ma strigi...dar totul pare o soapta. Eu sunt imobil...o picatura de transpiratie mi se scurge pe tampla si ma straduiesc sa nu o bag in seama. Tu esti tot acolo si imi rostesti numele. Alergi iar si te prinzi cu palmele de trunchiul unui copac si il inviti la dans. Apoi te ascunzi dupa el. Vocea ta ma indeamna sa te caut. Bocancii fosnesc pe zapada si aerul rece imi ingheata sufletul. Tasnesti ca o naluca si imi sari in brate. M-ai prins de gat si ma saruti fara sa imi zici o vorba. Ma lipesc cu spatele de un copac si te savurez. Apoi ma privesti si imi atingi usor nasul cu un deget bine camuflat in manusa. Eu slabesc strasoarea si te las sa aluneci usor pe pieptul meu. Atingi pamantul cu picioarele si apoi sari catre fata mea si imi sufli o mare de aburi catre ochi. Ii inchid, surprins de miscare, dar clipesc repede...geamul este plin de aburi si copacii se succed cu repeziciune. Padurea se termina si campul ii ia locul acum. Totul este acoperit de o ceata groasa. In masina e tot mai cald. Soseaua este libera. Soferul ma priveste in oglinda retrovizoare si apoi se reintoarce la drum. Eu imi las capul pe spate si adorm. Imi e dor de tine...

*Reeditare

...o noapte geroasa de ianuarie, pentru o eternitate de trairi

2011-08-29T13:41:00.000+03:00

Te-ai strecurat sau te-am lasat eu?...nici nu mai stiu. M-ai vrajit sau m-am lasat vrajit?...habar nu am. M-ai furat sau m-am pierdut de capul meu?...nu am nici o idee...esti acolo unde nu a mai ajuns nimeni. Am incercat sa ma topesc in bratele ei. Am vrut sa dispar si sa uit de tot. Dar tot ce am reusit sa realizez a fost ca sunt singur. Printre zeci de glasuri si rasete, printre privirile pline de entuziasm sau alcool ale celor din jur, nu am facut decat sa alunec ca o umbra. Mult prea mult zgomot, mult prea multa agitatie, mult prea multa lume si totusi nimeni. Am fost singur de ziua mea, asa cum m-am obisnuit de ceva vreme. Numarand anii realizez ca am pierdut cate putin din mine de fiecare data. Poate asa sunt eu...oricum nu imi plac lucrurile simple si banale, dar cateodata cred ca m-as putea satisface cu un "exces" de normalitate...cred...daca stau bine sa ma gandesc, nu! Normalitatea nu ma caracterizeaza sau atunci cand o face, imi repugna. Si atunci poti sa intelegi de ce as fi coborat pe o raza de stea si te-as fi furat o seara...doar o seara...o noapte geroasa de ianuarie, pentru o eternitate de trairi...dar am fost singur...a fost o noapte noroasa si stelele s-au ascuns undeva departe. Am adormit...iarta-ma daca nu m-ai gasit atunci cand ai privit pe fereastra catre cer...eram aici, cu mine...poate data viitoare...poate...

*Reeditare

Cadou?

2011-08-29T13:37:00.000+03:00

De obicei nu stiu sa ma bucur atunci cand primesc un cadou. Cateodata mi se intampla chiar si atunci cand tin in brate sau in palme ceva ce mi-am dorit foarte mult. Este atat de banal si de lumesc pentru ca banii sunt singura conditie limitativa. Dar ce faci cu trairea? Cu dragostea? Cu nevoia de a primi ceva personalizat? Nu ma refer la o cana cu nume sau tricouri cu poze...sau fete de perna sau orice altceva de gen. E vorba de dorinta, de culoare, de sudoare, de dragoste. Lucruri ce nu se pot masura in bani sau foloase materiale de orice gen. Este grozav sa stii ca cineva se daruieste trup si suflet si reuseste sa puna totul pe o panza, pe o coala de hartie, pe un fir de vant sau o frantura de timp. M-as bucura ca un copil...

*Reeditare

Frumoasa

2011-07-26T19:27:00.000+03:00

Il iubeste asa cum nu a stiut ca poate iubi. Il iubeste asa cum nu poate sa spuna nimanui. Isi aduna cu greu lacrimile cand ii e departe si face risipa de zambete cand il poate mangaia. Se ridica usor pe varfuri si ii musca buzele ca si cum i-ar creste altele, iar cu limba il gusta ca si cum si-ar schimba aromele de fiecare data. Il gaseste ascuns in vise si ii repeta obsesiv numele desenandu-l in schite fara sfarsit ce umplu pereti. Pluteste iresponsabil dupa ce il cuprinde in feminitatea ei, fiind ca un copil ce zambeste soarelui sa iasa de dupa nori. Il vrea in patul ei, in viata ei, intre coapsele ei, in casa ei, in inima ei…il vrea acoperit de stropi de apa, plimbandu-si palmele pe spatele ei. Ii zambeste stangaci in timp ce il preseaza cu dorintele ei absolut fabuloase…ar vrea sa il arate intregii lumi si sa ii poarte numele, dar ii e teama ca lumina o sa il fure din imbratisarea la care se gandeste mereu. Incontrolabil de entuziasta si plina de sugestii, mereu dornica, mereu iubitoare…si frumoasa…si libera…atat de altfel…atat de spectaculoasa pe cat poate fi o femeie ce iubeste pana in varfurile degetelor...stii, nu?

Dezamagit

2011-07-21T14:48:00.000+03:00

Ascultam noaptea…respiram sfarsiti si ne invelim cu noi insine. Dimineata aduce viata…soarele spulbera negura. Tanjim dupa lumina, tumult, culoare, iubire. De ce trebuie sa ne aliniem la intreg?...sa ne imbinam?...sa ne sincronizam?...nu mai vreau!!!...sunt unul!...atat de banal in existenta mea, atat de sters, incat rigorile moralitatii ma lasa rece. Timpul meu va veni, iar eu voi fi pregatit pentru asta. Dincolo de moarte nu ne urmeaza nimeni…indiferenta este salvarea din fata durerii. Nu exista pierderi, nu exista posesii, nu exista limite…fara justificari…fara radacini. Cumva revolta se naste din rabdare…din pierderea ei. Pasesc catre propria-mi distrugere spre indifernta tuturor. Imi este pofta de singuratate…Imi e lehamite de tot. Sunt inconjurat de clisee…nimic nu este al meu, iar eu tind sa fiu al nimanui. Nu exista loialitate…nu exista singular…nu exista perfect. Ne ghidam dupa modele ale perfectiunii schitate de dirijorii cortinelor…totul este un trucaj ce se vinde dincolo de posibilitatile noastre de a intelege. Suntem victime in acceptiunea devoratorilor de umbre. Permitem sa ni se fure identitatile, ne hranim frica, temerile si apoi descoperi ca nu o sa fi niciodata ultimul care stinge lumina…intotdeauna va mai fi cineva. Minciuna dusa la nivel de perfectiune si zambetul fals ce zdrobeste inocenta si arunca pe treptele beciurilor, acolo unde colcaie de vise pierdute ale celor ce mor in zadar…imi arunc hainele si pasesc pe treptele reci de ciment… ma intampina iarba incarcata cu roua. Singura sursa de lumina ramane luna. Imi ridic bratele si las racoarea noptii sa imi usuce sudorea…cu ochii inchisi imbratisez necunoscutul. Sunt dezamagit…viata nu este ce ma asteptam sa fie…

...si totusi...poate...oare?...probabil...

2011-07-21T00:46:00.000+03:00

…si totusi aripile ii crescura…pielea i se inrosi…apoi acele umflaturi dureroase ce i-au perforat fruntea…isi pierdu si labele picioarelor si acum curba parchetul cu copitele supradimensionate…dintii i se ascutira si pielea i se inrosi…cat despre coada ce brazda aerul vajaind asemeni unui bici…pffuufff…sa trecem peste asta…si totusi nu isi pierduse mintile. In fiecare zi scrijelea peretele cu ghearele de la maine si se gandea la momentul in care lumea va afla despre el. Cum sa le explice? Cum sa demonstreze ca ceea ce se afla in fata ochior lor este tot el: fara ganduri ascunse, fara pofte care mai de care mai morbide…nu stia nimic de ritualuri satanice sau de suflete pierdute…era tot el…acelasi plicticos ce strabatea autostrazile internetului cu degetele curbate pe taste…avea si un nume…da!...oare care era?...nu mai mancase nimic de cateva zile si totusi nu simtea foamea…nu mai bause nimic…abia daca isi percepea respiratia si pielea ii era cand fierbinte, cand rece…nu auzea voci…era liniste. Cat despre medicatie?!?!??!...sa fim seriosi! Oare ce l-ar putea ajuta acum ca ajuns in asa hal…si totusi de unde incepuse tot?...ce facuse? Nimic…nimic…nici pentru el nu mai facuse ceva de multa vreme…poate era un vis…sigur era un vis…dar visele nu dureaza cateva secunde?...deja statea treaz de ceva vreme, nici vorba de somn…cum sa le expice?...cum sa demonstreze ca nu s-a schimbat…pe dinauntru cel putin…cum?...cum sa gaseasca sensul celor ce i se intampla?...se invelea cu aripile si uita de tot. Ar fi trebuit sa le incerce, sa zboare…dar asta ar insemna sa iasa afara si nu ar fi avut curaj…se simtea gol…dezbracat…cum sa se dezvaluie?...CUM?...cum sa scape de toate intrebarile astea ce il ravasesc?...incerca sa vorbeasca dar nu isi mai recunostea vocea. Articula alte sunete decat cele cu care limba lui era obisnuita…gandurile si le recunostea totusi…poate a innebunit?...probabil…oare se trateaza cu socuri electrice?...probabil ar muri impuscat sau scufundat intr-un borcan urias de formol…poate…poate mai sunt altii ca el…poate e un virus…poate exista leac…poate…nu…nu…nu poate fi asa naiv…probabil incetase sa existe pentru celalti. Telefonul nu ii mai sunase de cateva saptamani. De vizite nici nu se punea problema, era un singuratic. De iubit…aproape ca uitase ce inseamna…uitase cati ani are…uitase de el…era deja altcineva…poate ca ar trebui sa accepte ca este altfel!...poate ca imaginea nu conteaza!...poate ca e iresponsabil, dar toate astea trebuie sa aiba un scop…poate e evolutia sau…sau…shhhh…poate ca si-a imaginat tot…poate ca se drogheaza…poate ca…e prea singur…poate a murit…in fine cine este el sa isi faca atatea griji. Aici in camera lui e bine…e cel mai bine…aici nu te judeca nimeni…aici nu te raneste nimeni..aici nu ajunge nimeni…aici poti fi oricat de groaznic vrei…aici esti liber…

Parca Miruna...

2011-07-17T13:18:00.000+03:00

Ne ascundeam de soare la umbra unui tei generos. Simteam soarele cum imi musca din picioare si am pasit usor catre inima refugiului. Eram asezati intr-un cerc inegal si discutia parea ca pluteste catre nicaieri. Pareri diverse, schimbari de subiect, zambete si miscari dezaprobatoare ale mainilor. Compania era selecta si ma bucuram de privilegiul ultimului sosit. Apoi am simtit o strangere…palma ei se asezase pe antebratul meu si mi-a atras atentia prin nota discordanta pe care o facea cu imaginea de ansamblu. Ignorand discutia aprinsa a pasit intre noi si privindu-ma in ochi, inainte sa pot reactiona in vre-un fel, a schitat un zambet. “As vrea sa te cunosc!” Surpriza a fost a tuturor, iar raspunsul a venit de pe buzele altcuiva. “Nu il stii?...era si cazul sa il invitam sa ne fie alaturi…”. Fara sa isi desprinda privirea de pe chipul meu, a continuat o conversatie in care eu intarziam inexplicabil sa intervin. “Eu sunt destul de noua pe aici si nu cred ca am avut ocazia sa ne intalnim…l-as fi remarcat pana acum.” Indrazneala ei nu avea nimic de a face cu insistenta lipsita de feminitate a unor cazuri ce populeaza socialul. Era cu totul altceva. In mod normal as fi reactionat…cumva, dar… Invadat de reactivarea simturilor am pasit in afara cercului si am scapat de stransoarea nicidecum neplacuta. Degetele ei eu descris cateva linii imaginare catre palma mea si apoi agatata doar de varfurile degetelor mele ma lasa sa aleg directia. Cumva imi parea ca o cunosc de ceva vreme. Si totusi…acum o vedeam pentru prima data. Auzeam ecourile slabe ale discutiei ce se relansase in urma abandonului meu. “Eu sunt Miruna”, zise simplu si fara alte floricele verbale. Nu stiu de ce dar eu inca nu puteam sa rostesc nimic. “Nu i-am auzit rostindu-ti numele…ai unul, nu?...” si-a continuat tirada. “Ce frumos…as putea sa te numesc cum vreau!” si chicoti. Abia acum am iesit din atractia magica a pupilelor ei. Rochia alba de in, usor creponata, ii cuprindea sanii si apoi se cabra pe o talie perfecta asezandu-se generos pe glezne. Umerii bronzati fara urme si zambetul stralucitor au urmat. In parul cu fir greu atarnau cateva legaturi rosii ce separau o suvita de par undeva la baza gatului. “Buna Miruna…” a fost semnalul unui dezghet tardiv. “Iar eu ma gandeam ca nu vrei sa iti aud vocea”. Apoi cu o privire ce schita revolutia, evadarea, isi acoperi un umar, cuprinzadu-l cu degetele ce cerseau clapele unui pian din lemn greu, acoperit cu un strat generos de lac. Mi-am intors capul catre grupul din care iesisem fara nici o exlicatie doar ca sa observ ca eram singuri. Gardul alb din fier forjat ramasese singurul strajer al firelor aglomerate de gazon. “Eu am venit in vacanta la casa cea veche. Imi place ca totul este alb. Bunica se plange ca totul arata a ospiciu, dar mine imi place.” Incercam sa ii ghicesc varsta in timp ce imi treceam degetele prin firele ce imi acopereau obrajii. “Tu?”…”Eu?”, am raspuns intreband…”Tu…da!…crezi ca poti sa articulezi ceva sau ma lasi sa ma holbez la tine pur si simplu?” si a izbucnit intr-un ras ce imi amintea de secvente ale cinematografului sovietic de arta. Ii lipsea o umbrela alba, garnisita cu dantela, si o palarie cu boruri uriase…poate si o esarfa legata cu atentie de incheietura mainii stangi. Era perfecta. Imaginile se amestecau cu repeziciune si imi era greu sa realizez ce se intampla. Ma dizolvam impotriva vointei mele si nu puteam decat sa suprapun imagini memorate ale chipului ei. Dispaream si singul gand era ca nu avea cum sa ma mai gaseasca…nu ii spusesem nici macar cum ma cheama…Mirosul de asternut uscat la soare ma insotea si perna imi cadorisea gatul cu o pelicula de sudoare. Buzele imi erau uscate si cu greu reuseam sa desprind limba de cerul gurii. Soarele inca nu trecuse de bariera noptii, dar iminenta diminetii se simtea. Mi-am sters fruntea cu un gest reflex si am cautat pe noptiera carafa cu apa pe care o lasasem inainte sa adorm. Cuburile de gheata erau de mult topite, dar condensul imi testa reflexele...parca Miruna...si era perfecta…

Hipnotic

2011-07-07T01:57:00.000+03:00

…si ochii mi se pierd in alb. Curbeaza negrul si il deformeaza. Il trag catre mine si apoi il contorsioneaza…ma pierd in ceata si apoi revin. Poate un pic de gri…putin albastru si apoi o linie. O linie fina fara sfarsit ce se intinde dincolo de raza mea vizuala. Hipnotic…gandurile ma bulverseaza si plutesc catre macabru. Schitez un zambet si uit sa mai clipesc…uit…cine sunt?...de ce?...gura mi se deschide usor si imi simt saliva…capul mi se leagana aproape insesizabil…si ochii mi se pierd in alb…inspir si tin aerul intr-o apnee fara sfarsit…de ce?...cine sunt?...

…a mea…al tau…

2011-07-05T15:29:00.002+03:00

Trece atat de mult pana te revad…pana imi asez din nou palmele pe spatele tau…pana te simt umplandu-mi narile de parfumul aproape imperceptibil al porilor deschisi. Sa te simt vibrand in abandon total dincolo de usi inchise si geamuri mate. O patura intinsa intr-un colt de camera si urmele lasate de talpile noastre pe parchetul incarcat cu praf. Pielea inrosita de strangerile incontralabile ale dorului ce ne biciuie salbatic. Cateodata graba, cateodata fara limite…fara cuvinte…comunicand tactil in cautarea buzelor si lasand dintii sa muste dincolo de durere. Posedarea fara sfarsit si sufocarea…iti stiu corpul cu ochii ichisi si ma bucur de el ca si cum m-as hrani cu ultimele secunde ale unei vieti irosite…te iubesc dincolo de legile scrise si de moralitate…dincolo de canoane si tabuuri…te iubesc si nu incerc sa ma justific scriidu-ti poezii sau daruindu-ti flori…fara cadouri si plimbari interminabile prin parcuri suprapopulate…fara sarbatori comerciale si vizite de complezenta…carnal…intens…pur…fara hainele grele ale unei realitati mostenite…fara puncte comune, fara prieteni…inecati in coincidente incredibile si privati de diminetile perfecte in care sa uitam de rasaritul soarelui si de restul orelor…a mea…al tau…de ce trebuie sa fie atat de greu?...

Frica...

2011-07-05T15:21:00.003+03:00

Frica este cea ce ne ghideaza. Frica este raspunsul sistemului nostru intru dorinta fenomenala de autoconservare. Frica este un semnal de alarma. O imbracam in haine de sarbatoare si ii spunem teama. Ii diminuam din asprime si ne ascundem ca lasii in spatele unor explicatii si motive mai mult sau mai putin plauzibile. Mie imi este frica…tuturor ne este…dar ce ne facem atunci cand frica inceteaza sa ne mai guverneze lumea…atunci cand ne eliberam de teama si plonjam catre nestiut. Scapam de teama de esec, teama de respingere, frica de moarte, ne lepadam de fobii si devenim liberi…este oare posibil sa scapam?...sa avem revelatia eliberarii, a inconstientei, a impulsului fatal…sa fim eroii propriei noastre vieti in incercari repetate de a ne sfida regulile si de a renunta la piesele de sah asezate cu grija pe tabla hasurata a existentei noastre…alb si negru…si deodata rosu…violet…galben…albastru…frica de singuratate, teama de respingere, teama de a dezamagi, frica…teama…teama…frica…noul, necunoscutul, nestiutul…oare?...o sa fie bine?...

Gustul perfect al abandonului

2011-07-05T14:59:00.000+03:00

Nu am fost invatat sa cred. Nu am fost invatat sa sper in minuni. Cei dinaintea mea au vrut sa ma fereasca de durerea celui ce viseaza. Am fost crescut ca o masinarie perfect unsa. Am fost invatat sa imi inving temerile. Am fost invatat sa nu ma arunc dincolo de pielea mea si sa ma desfasor intr-un univers dominat de increderea in fortele proprii. Am fost ferit de speculatii si mi s-a scos in evidenta manipularea. Ceea ce a urmat in timp m-a cizelat, eliberandu-ma de constrangeri. Am ramas loial pragmatismului evolutiv, dar m-am lasat prada visarii…inghit praful realitatii jucandu-mi perfect rolul. Apoi imi asez capul pe perna apusului si privesc catre zenitul pleoapelor inchise cautandu-ma. Am invatat sa iubesc dincolo de indemnurile sobrietatii. Am invatat ca intr-o lume in care totul se naruie sub apasarea implacabila a nestiutului de dincolo de moarte, gustul perfect al abandonului este tot ce ne ramane.

M-am obisnuit...

2011-07-05T14:31:00.000+03:00

M-am obisnuit sa tac…sa incetez sa caut raspunsuri…ma hranesc cu alte dependente…ma indepartez de ceea ce sunt cu adevarat…am momente de luciditate cand realizez prin pusee dureroase ca totul trece pe langa mine, iar eu asemeni unei pietre ma umplu de praf, ma erodez, ma blazez. M-am obisnuit sa ridic din umeri si sa imi accept soarta. Cateodata ma atrage renuntarea…uniformizarea…e atat de usor sa nu te straduiesti, sa astepti, sa te minti ca speri ca totul se va schimba, ca poate de undeva, de nicaieri, va aparea sansa sau raspunsul izbavitor. Incep sa cred ca asa ceva nu este posibil…incep sa cred ca asemeni celui ce isi neaga nebunia, ma neg pe mine insumi…

Eu, pur si simplu...

2011-06-11T17:04:00.001+03:00

As putea fi o culoare...as putea fi o picatura de sange...as putea fi o urma de dinti pe pielea ta...as putea fi o spirala...as putea fi un cuvant, doua, trei...as putea fi o vorba pe buzele tale...as putea fi o coala de hartie...as putea fi un colt rupt de lume...as putea fi o mana asezata pe sanii tai...as putea fi dorinta ta...as putea fi...dar sunt tot ceea ce sunt si poate tot ce voi putea fi vreodata...dar sunt oare ce iti doresti tu sa fiu?...sunt eu pur si simplu...

*Reeditare

Fara sens

2011-06-11T16:58:00.001+03:00

Pasesc cu grija pe muchia ascutita a zidului ce isi pierde fundatia undeva in norii de jos…aerul rarefiat imi limpezeste gandurile si imi provoaca halucinatii auditive…un scartait ritmic pluteste in aer. Culoarea aluneca spre pamant. Sunt prins intr-un film alb-negru. Fularul imi este prea subtire si nu imi tine de cald…e frig…degetele de la picioare mi-au inghetat si alunec necontrolat. Bobul de mazare pe care il tineam strans in pumn se rostogoleste catre neant. Ma agat cu ambele maini de colturile ascutite ale caramizilor supradimensionate. Sangele incepe sa mi se prelinga pe antebrate, iar palmele imi zvacnesc de durere. Degetele sfredelite cedeaza stransoarea si ma arunca in intuneric. Ma prabusesc ghemuit…tamplele imi zvacnesc, iar urechile imi piuie groaznic. Caderea este interminabila si ireversibila. Finalul este previzibil. Viata nu imi zboara prin fata ochilor, iar ticaitul ceasului de pe tejgheaua batranului ma trezeste. Noroiul este una cu mine. Ordinea lucrurilor nu este ce pare a fi. Inspir flacari si expir cenusa. Sunt un munte de durere si o mare de liniste. Ma caut in buzunare si realizez ca nu am asa ceva. Sunt in mijlocul targului de fiare vechi si nimeni nu pare sa ma vada…nici eu nu ma vad…dar sunt acolo...mirosul de metal ruginit imi infunda narile si ma face sa vomit. Imi e cald pentru prima oara…imi e bine acum…Paturile ma apasa si o boneta alba ma intreaba cata morfina imi trebuie…imi trebuie morfina?…si ar trebui sa stiu sa vorbesc?…mainile imi sunt inutile si parca din lemn. Imi este sete…un pahar cu apa se sparge undeva pe hol, iar ecoul provocat de cioburi imi reaminteste sa imi strang rogojina. Soarele este deja mult prea puternic la pranz. Marea este imbietoare dar nu a mai ramas nimeni sa se arunce in valurile ei…nici macar nisipul…grinzile de otel lasa spatii goale iar apa pare sa se loveasca de un tarm suspendat cu sfori pescaresti de stejarii de la marginea padurii. Nu credeam ca o sa mai ninga…pe caldura asta ar trebui sa ninga cu hartie, nu cu zapada…ar trebui…ar trebui sa citesti pana aici si sa realizezi ca habar n-am ce scriu. Am varsat cosul de gunoi al ideilor nescrise pe fereastra…pe fereastra unui blog cu 79 de etaje…La multi ani! Maine este prima zi din restul vietii mele…

*Reeditare

…cum ziceai ca te cheama?

2011-05-30T14:26:00.001+03:00

Nu poate fi asa de greu de inteles…nici nu ma astept sa fie…in fond tu esti cea careia ma adresez…tu…cum ziceai ca te cheama?…conteaza?…nici eu nu sunt sigur ca stiu ce nume mai am…Totul este trecator si muritor, poate chiar de neluat in seama, banal…Adresa unde locuiesti?…de ce mi-ar trebui!…adresa mea?…data uitarii…Nu putem fi prinsi in acelasi loc pentru mult timp. Acasa inseamna acolo unde ne oprim si visam…cine te iubeste?…cine te-a iubit?…cine nu te-ar iubi!…umbre si figuri sterse ale celor ce s-au pierdut la picioarele tale…de ce mi-as dori sa ii cunosc?…pentru mine nu exista…sunt niste texte prafuite dintr-o carte cu foi galbene pe care o rasfoiesti si apoi o asezi la loc pe raftul plin de exemplare ce miros a igrasie…cine ma iubeste?…cine m-a iubit?…oare de ce ti-ai dori sa le cunosti!…sunt suflete pierdute ce pentru o clipa au avut nemurirea in brate si nu au inteles nimic…au avut tot si li s-a parut ca nu au nimic. Ne-am intalnit intamplator pe fire de viata diferite, din timpuri si lumi ce poate s-ar razboi o vesnicie. Am prins o raza in privirea celuilalt, o sclipire, un fulger…suntem ai nimanui si nici macar impreuna…suntem in afara timpului, iar titlurile noastre de proprietate au ars mocnit in tava de aur a scribilor de demult…nu o sa putem fi niciodata ai cuiva…nici macar ai nostri…o sa mergem impreuna pe un drum oarecare, in aceeasi directie…nu vreau sa stiu cine esti, pentru ca esti neant…nu vrei sa stii cine sunt, pentru ca sunt nimic…vrem doar sa vibram impreuna pana cand drumurile noastre vor coti catre alte galaxii…

*Reeditare

Desacralizare

2011-05-30T14:01:00.002+03:00

Era normal sa se intample la un moment dat. Ne-am ingaduit atat de multe momente de libertate incat cu siguranta am ajuns si in zone in care desacralizarea sau abordarea tabuurilor au devenit subiecte principale. Suntem liberi si nimic nu poate sa intervina intre noi…cred…nimic in sensul in care societatea sau autoritatea manipulatoare, si ma refer aici la influenta parintilor sau a persoanelor pe care le-am putea avea ca model, ar considera. Intensitatea lucrurilor pe care ni le marturisim capata valente de confesiune. Calcam in picioare peretii de lemn ce ne despart, sfasiem cortina si ne privim goi si lipsiti de orice prejudecata. Suntem definiti de ceea ce gandim si de ceea ce facem…mai ales daca alegem sa ne punem in aplicare gandurile sau, lipsindu-le de valentele aplicative, sa le transformam in realitate. Totusi am impresia ca aceste cuvinte sunt reci prin apartenenta lor catre sfera filozofala. Sper ca nu este asa. Pentru ca tot ce pot sa exprim acum este etuziasmul unei descoperiri: monovalenta mea nu mai are rost. Nu mai sunt singur in dezbateri, in trairi, in actiuni. Suntem altfel pentru ca am ales sa fim altfel. Suntem substanta pura pentru ca am fost nascuti sa fim asa. Destinul se poate sa nu existe, dar anumite “lucruri” sunt implacabile. Asa cum noua o sa ne fie tot mai greu sa nu ne manifestam dorinta de contopire, de regasire a intregului prin uniunea ideilor ce ne formeaza si ne elibereaza ca si unicate in univers. Nu este vorba de o pierdere a identitatii, ci de intregirea ei prin completarea golurilor cu esenta adaptata a celuilalt. Ca sa concluzionez, nu pot sa spun decat: “Multumesc ca existi!”

*Reeditare

O noua zi...intr-o alta lume…

2011-05-30T13:52:00.000+03:00

Astazi este ceva mai rece ca de obicei. Imi iau un pulover mai gros si le pun gand rau lemnelor din magazie. Geamurile sunt decorate cu flori de gheata. In ciuda caldurii din casa o sa dau viata semineului. Dupa o scurta organizare, lemne, chibrituri, cautarea vatraiului, simt deja cum flacarile imi incalzesc fata. Zambesc multumit si ascult cu ochii inchisi cum trozneste lemnul mangaiat de vapaie. Ies pentru o clipa din transa si alerg pana in birou. Insfac o mana de coli albe si doua creioane, dupa care ma reasez pe covorasul din fata semineului cu spatele sprijinit de un fotoliu vechi, pe care pur si simplu nu ma indur sa il fac pierdut. Pentru o clipa las capul pe spate si ma concentrez la toate sunetele ce se nasc din imbratisarea focului cu lemnul. Intotdeauna am grija sa curat hornul, chiar daca folosirea semineului este absolut optionala de ceva vreme. Eu insa ma agat de existenta lui cu tot sufletul. Este parte din mine asa cum este parte din casa. Incep sa mazgalesc ceva ilizibil pe prima coala de hartie. De la cateva litere, ajung la linii, cerculete si spirale. Linistea diminetii este imbietoare la somn. Lemnele se macina deja in carbuni si mai ca m-as intinde sa mai atipesc putin…dar nu, astazi vreau sa scriu. Am ramas in urma cu gandurile asternute pe hartie. Ma concentrez asupra albului hartiei celei de a doua coli. Prima e scrum deja, cu toate formele ei geometrice cu tot. Intre fosnetul minei pe hartie si ciripiturile diminetii aud cum incepe sa scartie scara. Pasii sunt lenesi si usori. Coborarea pare interminabila. Apari ravasita de somn si privind mijit printre gene. Tricoul meu este suficient de mare cat sa iti acopere soldurile si sa plonjeze in cute catre genunchi. Un umar se iveste timid pe langa anchiorul “pijamalei” de ocazie. Iti aranjezi parul ciufulit si nu pot sa nu observ cum pasesti ca o felina in talpile goale pe langa canapea. Far sa scoti un cuvant te cuibaresti in bratele mele si intinzi mainile catre foc. Trupul tau inca radiaza de caldura somnului. Nu ma pot abtine sa nu imi trec degetele prin parul tau. Inchizi ochii si adormi. Tresari usori si din cand in cand mana ta ma strange de brat. Visezi si vibrezi in acelasi timp. Nu ma indur sa te duc inapoi in dormitor. Las scrisul de-o parte si te cuprind mai bine cu bratele. Parfumul fin inca se raspandeste in jurul tau. Un suvoi de ganduri si idei, care mai de care mai interesante mi se revarsa catre varful degetelor, dar creioanele zac aruncate intr-un colt, iar hartia mototolita sub tine. Tot ce pot sa fac este sa te sarut usor pe buze si sa uit de tot. Buna dimineata si somn usor…maine va fi o noua zi...intr-o alta lume…

*Reeditare

Autoanaliza indoielilor decizionale

2011-05-11T19:35:00.001+03:00

Cel mai mult ma deranjeaza sa nu am timp pentru mine, pentru micile mele placeri. Intrebarea ce imi bantuie gandurile este: “Si cine te opreste sa iti arunci timpul in orice directie vrei?”…raspuns? Probabil ca gasesc mai importante interventiile mele pentru cei din jur, decat interventia mea pentru mine. De multe ori ma pierd in vietile altora, punand umarul la organizarea unei existente sau cine stie ce altceva. Nu sunt un bun samaritean si nici nu incerc sa fiu. Am si clipele mele de egoism agresiv, momente in care resping lumea si ma inchid in mine, dar, mereu acelasi dar, cateodata ma incalzeste sa vad multumirea in privirea celui ce nu se astepta la “o mana” de ajutor din partea mea. Fara cuvinte, fara multumiri, doar o privire dezarmanta care nu are nevoie de sustinere verbala. In ciuda acestor minuni sau scapari, depinde cum vrei sa le iei, ma pierd in amanunte si uit de mine. Uit ca imi doresc sa scriu, uit ca imi doresc sa beau un pahar de vin rosu, uit ca imi place sa ma pierd in bratele si gandurile ei, uit de mine…las tot felul de nimicuri sa ma acopere si apoi intr-un final rabufnesc. Poate ca mi-am ales gresit viata. Poate e nevoie de o schimbare. Dar oare pot face fata unei schimbari? Pot sa fiu altfel decat am ajuns sa fiu? Sa uit de toate celelalte si sa fac doar ce imi place. Sa fiu eu in orice moment al zilei. Sa nu mai mint. Sa nu mai fur clipe din viata celorlalti. Sa fiu unic proprietar al deciziilor mele. Sa nu fiu influentat de nimeni si de nimic. Sa fiu fara de pasare. Sa fiu liber sa iubesc dupa propriile-mi legi. Oare o sa pot fi altfel pentru o saptamana, doua luni, un an, zece?…o sa uit de ce a fost si o sa intru intr-o noua existenta?…sau o sa ma intorc spasit la rolurile mele de zi cu zi si o sa ma multumesc sa fiu eu atunci cand cortina cade si se acopera cu stele? De ce trebuie sa fie atat de complicat? De ce nu pot sa uit de plurivalenta optiunilor si de liberul arbitru si sa traiesc pur si simplu…de ce?

*Reeditare

...si aveai un gust teribil de scortisoara

2011-05-04T20:09:00.001+03:00

Pentru prima oara in foarte multa vreme am ramas singur. Biroul este gol, iar linistea domina holurile. Prin fereastra usor deschisa si-au facut aparitia cativa fulgi de nea. Se inmultesc si devin tot mai mari, iar eu nu ma pot abtine sa nu ma apropii de geam. Orasul gri incepe sa se ascunda sub zapada destul de repede. Caloriferul fierbinte mi-a incins blugii. Ma indepartez de aerul rece ce mi-a gadilat narile si ma intorc catre camera fara sa bag in seama tuburile cu neon ce palpaie spasmodic. Bocancii ma poarta catre usa, acolo unde fara efort curm suferinta luminii ce razbate haotic din tavan…intunericul nu s-a asternut inca. Ma apropii de frigider si scot din el o sticla de vin rosu. Nu ar fi trebuit sa o tin la temperatura camerei?...nu conteaza…ma pregatesc sa il fierb. Iau vasul filtrului de cafea si il umplu cu licoarea sangerie. Imi amintesc ca sub hartiile de pe birou am un mar si o portocala. Le curat cu grija si arunc feliile simetrice in vas. Parca aveam si ceva scortisoara? Gasesc un rest bine ascuns printre plicurile cu ceai ingramadite in cutia lor metalica. Fierbatorul sper sa functioneze...nu l-am mai folosit de multa vreme. Pana o sa se incinga imi gasesc ceva de facut...oare ce? Cred ca ar fi mai bine sa inchid usa cu cheia. Poate o sa deranjez pe cineva cu atitudinea mea alcoolica iernatica, desi cu greu se poate rezista unei cani cu vin fiert. Gasesc cheia repede si ma pregatesc sa ma izolez... observ surprins ca cineva apasa pe clanta. Pasesc inapoi incurcat si ma gandesc ca la ora asta tarzie ar trebui sa nu mai fie nimeni in cladire...si totusi...zambesc incurcat cand realizez ca de sub suvitele rosii, pe care cativa fulgi de zapada inca mai aluneca, iti vad nasul rosu de frig. "Nu ma asteptai, nu?" Ce as fi putut sa zic? "As putea macar sa sper ca ai doua cani?...doar nu credeai ca o sa te las sa il bei singur?" Ma pregateam sa te intreb cum de ai venit...de unde stiai...dar nu mai avea rost...erai aici si asta conta cel mai mult. Am turnat vinul aburind in cani. Ne-am asezat pe jos, sprijiniti de perete si am inceput sa ne inmuiem usor buzele in canile generoase ce miroseau incredibil...orele au zburat si fara sa ne dam seama, pierduti in discutii filozofice si rememorari artistice, ne-am sarutat...nici nu mai stiu cine a facut primul "pas"...stiu doar ca ne-am oprit, am luat o foarfeca si am taiat o bucla din timp...am legat-o cu grija ca si cum am impacheta un cadou si am devenit atemporali si repetitivi...aceiasi si totusi altii de fiecare data...aaa, uitasem!...si aveai un gust teribil de scortisoara...

*Reeditare

Capat de drum?

2011-05-04T20:08:00.001+03:00

Sterg cu palma aburul de pe oglinda si ma privesc. Incerc sa gasesc ceva de care sa ma agat. Sclipirea care a aprins pasiuni si a nascut vise...speranta. Nu este prima oara cand sunt invins si ingenunchiat de un destin ale carui linii serpuitoare nu ma lasa sa imi privesc orizontul. De fiecare data am gasit puterea sa revin si sa imi adun gandurile. Acum pare mai rau ca oricand...de ce? Pentru ca niciodata nu am stat in fata portilor timpului cu atata cunoastere de sine in brate...in gand...sunt mai puternic, mai slab, mai agresiv, mai las, cu ochii mai deschisi ca oricand...sunt prins intre libertati si obligatii...sunt prizonierul propriilor mele frustrari si dorinte...am obosit...

*Reeditare

Mai e ceva de spus?

2011-04-27T18:26:00.001+03:00

Magia cuvintelor tale imi amorteste simturile. Daca ai vinde bilete pentru visele tale, as cumpara toata stagiunea...an de an...mi-as vinde sufletul pentru o bucata de ciocolata, as pluti pe aripile unui corb catre infinit, mi-as pierde mainile pe corpul tau, as alerga prin ploaie cu tine, m-as topi pe buzele tale, as uita de mine...de fiecare data am impresia ca nu iti spun exact ce ar trebui, dar stiu ca intotdeauna o sa gasesti fereastra digitala a sufletului meu si o sa iti pierzi clipele aruncandu-ti privirea pe cateva randuri ce poate din cand in cand te fac sa zambesti, sa plangi si de cele mai multe ori sa visezi. Mai e ceva de spus?

*Reeditare

Bolboroseala haotica

2011-04-27T18:21:00.001+03:00

Inca te caut...inca visez...inca sper...sunt un nomad calator in pustietatea lumii...simt nevoia sa evadez...sa ma pierd in bratele tale...sa te redescopar...sa te gasesc ascunsa in o mie de priviri...sa te ajut sa fii tu...sa te iubesc. Inca nu mi-am pierdut increderea in dragoste...poate doar o caut in alte locuri...poate gresesc si nu imi inteleg destinul sau poate nu vreau sa rup firul ce ma trimite catre un viitor implacabil. Poate ca locurile unde imi caut drogul este in viata si lumea altcuiva...poate ar trebui sa ma multumesc cu mai putin...poate ar trebui sa fiu normal...poate ar trebui sa incetez sa ma mai contrazic...poate o sa am curajul sa fiu eu si sa imi asum intreaga responsabilitate pentru iresponsabilitatea mea...poate ar trebui sa scriu si eu altceva in afara de bolboroseala asta haotica.

*Reeditare

...nu reusesc

2011-04-25T20:38:00.001+03:00

Privesc geamul cu nesat…nu ma aventurez dincolo de el, nu imi privesc reflexia…imi imaginez cum metacarpienele mi se zdrobesc intr-o explozie de cioburi…cum aschii inegale se intind pe gresia alba si deseneaza arcuri de cerc rosii, in timp ce eu privesc catre nicaieri si las mana sa imi atarne fara vlaga pe langa picior…la inceput nu simt nimic…apoi o amorteala placuta si un val de caldura…imi zvacnesc degetele deformate si imi pot vedea ochii in balta de sange de langa picior. Ma izbesc cu capul de rama de metal si astept sa imi ajunga sangele pe buze…clipesc des si ma intorc catre lift. Ecoul se disperseaza catre etajele superioare. Imi salut sufletul si imi privesc palmele intacte…apuc usile glisante si ignor alarma ce se activeaza automat…ma lovesc cu umarul de metalul rece si ma bucur de durerea surda…imi e dor sa simt ceea ce este cu adevarat la indemana…cuvintele dor…cuvintele taie…cuvintele ucid…ma asez resemnat pe fotoliul din hol si imi las capul sa se sprijine de partea superioara a unui spatar mult prea scurt…ma ustura ochii si m-am linistit…imi imaginez ca mi-am imaginat totul…nu reusesc.

Hai sa...

2011-04-25T20:12:00.000+03:00

Hai sa fim deconectati. Sa ne rupem putin de tot ce stim. Deblocheaza-ti mintea si las-o sa zburde…hai sa zambim si sa ne gandim la noi…iti amintesti cum se simt degetele mele pe palma ta?...cum tremuri usor si te apropii?…cum iti bate inima? Lasi placerea sa te copleseasca si aproape ca doare sa ma ai lipit de pielea ta. Nu mai conteaza cat e ceasul…nu mai conteaza pe cine am iubit…nu mai conteaza daca e zi sau noapte…contezi doar tu…un conglomerat spectaculos de pistrui…ochi caprui si sprancene zburlite de buricele degetelor mele…buze uscate ce se alina cu atingerea limbii mele. Hai sa ii lasam pe ceilalti undeva departe si sa nu ne mai pese…sa lasam lentilele aparatului foto sa se ingalbeneasca si sa prindem pe retina portrete unice si degradabile prin trecerea nemiloasa a timpului, o capodopera pe un perete de muzeu ce, din pacate, nu va fi restaurata de nimeni si va pieri undeva in eter atunci cand noi nu vom mai fi. Sa ne invelim cu coaja moale de mesteacan si sa adulmecam iarba ce se incarca cu roua…Hai sa ne prefacem ca nu dam ce avem mai bun altcuiva si pastram esente in borcanele mici de medicamente, legate strans cu hartii lucioase si ingropate aproape de suprafata in pamant moale…ca suntem unicatele propriilor noastre suflete si nu copii deformate ale interventiilor ce ni se par “normale”…mai stii sa vorbesti?...mai stii sa soptesti?...mai stii sa ma iubesti?...hai sa fim fraieri si sa ne gandim la Edenul din care am fost smulsi…sa fim ideatici intr-o lume in care ne murdarim cu indiferenta nefericitilor…sa nu mai muscam din mar si sa nu ne mai fie rusine sa fim noi. Hai sa nu ne mai trezim…

Cosmar acut

2011-04-20T14:13:00.001+03:00

Intunericul este brazdat doar de lumina ce se strecoara dibace prin ferestrele generoase ale camerei noastre. Niciodata nu reusesc sa prind urma timpului cand suntem impreuna si tot ce pot sa realizez este ca probabil ne apropiem de primele ore ale diminetii. Soarele nu a rasarit inca, iar luna isi arunca lasciva ultimele raze. Stam imbratisati fara sa vorbim. In ciuda intunericului reusim sa distingem toate formele ce ne umplu camera, de la mobilier, la fructele aruncate pe birou. Ma ridic in capul oaselor si, cu tine lipita de piept, ma intind catre paharul cu apa. Il prind cu doua degete si incerc sa il trag catre mine...atunci o umbra mata, mai neagra ca intunericul camerei, incepe sa il absoarba...primul instinct a fost sa imi iau mana, dar apoi realizez ca asa ceva nu este posibil si ma incapatanez sa prind paharul inainte sa dispara...nu reusesc si atunci imi feresc degetele de umbra ce mistuie totul in calea ei...tu imi simti incordarea si te ridici...stupefiati, privim cum fiecare piesa de mobilier dispare si totul se pierde in acea gaura neagra...te ghemuiesti la pieptul meu si un scancet de teama iti scapa de pe buze. Eu incerc sa inteleg ce se intampla...tu tremuri si ma tii tot mai strans...pana cand o voce imi rosteste numele...pare o soapta...apoi creste in intensitate...tu rostesti hipnotic aceleasi litere...si atunci zaresc umbra din dreptul ferestrei...nu ii deslusesc privirea dar stiu ca ma provoaca..."Nu te ridica, ramai aici cu mine!!!!"...te tangui..."Daca toate astea chiar se intampla, suntem deja morti..."...este tot ce pot sa mai rostesc inainte sa ma reped urland, cu pumnii inclestati, catre intuneric...si totul se topeste intr-un muget de furie...

*Reeditare

Revolta ta

2011-04-20T14:08:00.001+03:00

Nu cred ca trebuie sa stau prea mult pe ganduri cand vine "vorba" de tine...de faptul ca imi lipsesti tot mai mult. Poate ca zac ca un muribund in lumea reala si lancezesc scobindu-ma in nas...asta dupa ce am gustat din ce inseamna, chiar si pentru o milisecunda, sa te iubesc. Da, citesti ce trebuie, si stii la fel de bine ca si mine ca nu exagerez...sa vreau sa renunt?...de ce?...hmmm...crezi ca mie imi este usor sa realizez de ce mizeria umana imi intineaza spiritul si ma rapune?...habar nu am...iar faptul ca sunt departe de tine, nu ca distanta sau timp, ci mai degraba ca si prezenta, este destul de greu de suportat. Justificare?...nu este cazul...scriu aceste randuri imaginandu-mi ca stau in fata ta si iti explic orice cu o privire, cu un gand soptit la ureche, cu o bataie de inima...tocmai libertatea in care am plonjat fara casca de protectie, libertatea de care depind acum ideile mele, este ceea ce imi lipseste...si doare...se pare ca esti un drog...iar cerebralul din mine urla din toate fortele sa ma opresc si sa ma lepad de halucinogenul existentei tale...de ce se intampla toate astea?...iar nu am nici o idee...nu este vorba de scenarii, de jocuri puerile cu mintea ta, cu tine...banuiesc ca incepi sa ma cunosti destul de bine si realizezi ca sunt ceva mai mult de atat...sunt cat se poate de deschis si comunicativ...dar in deschiderea mea se pot ivi si lucruri neplacute...mizerii...dejectii...ce te face sa crezi ca vreau sa renunt in ciuda tuturor semnelor, la clipa mea de nemurire?...la buzele tale?...la tot ceea ce reprezinti?...sunt prins intre contradictii si extreme...agonia este la ea acasa in mine...eu sunt agonia, ai uitat? Ne-am auzit si ne-am vazut...ne-am atins...am vorbit...si totusi nu ti se pare ca cel mai mult comunicam atunci cand ne privim? Cand nu ne pierdem in cuvinte?...Cand lasam straiele lumiii de-o parte si "ardem"? Cateodata vreau sa te aud spunand nimicuri, orice...sa citesti un colt de ziar...nu vreau sa imi zici nimic direct, pentru ca stiu ca ceea ce am eu nevoie nu se poate arunca in vorbe...vreau sa iti cunosc fiecare soapta, fiecare vis...sa te sorb ca pe o picatura de nectar...vreau sa te iubesc si sa iti simt bataile inimii in mine...vreau sa simti cu tot sufletul ca te revolti pe valurile marii ce se lovesc de tarm...te revolti pe gerul crunt ce iti ingheata obrajii...te revolti pe focul ce mistuie tot in calea sa...te revolti pe sangele ce iti incetoseaza privirea...te revolti pe fiecare secunda ce te desparte de mine...te revolti pentru ca trebuie sa imi scrii revolta ta, desi stii ca eu zambesc in noapte si uit de toate, numai de tine nu...tare mi-ar fi placut sa imi adormi in brate in seara asta, asa plina de revolta...

*Reeditare

Cugetare

2011-04-18T14:01:00.000+03:00

Viata mi se aliniaza la prezent. Ma razvratesc si nu las iluzia sa ma copleseasca si totusi…nu ma mandresc cu alegerile mele dar am devenit prizonierul lor. Nu mai stiu cat din ceea ce aleg este exprimarea propriei vointe sau e vorba de indoctrinarea imperceptibila a unei societati bolnave. Dincolo de nebunia consumerismului si a nevoilor false, ma trezesc inconjurat de o gramada de lucruri inutile…suflete sterse si mate…oameni ce au uitat sa fie frumosi…uitam ca suntem bucati de carne ce au dobandit printr-o coincidenta uimitoare ratiunea si imaginatia. Ne-am invaluit in frumos, ca mai apoi sa cadem prada lacomiei si lipsei de control. Am uitat sa ne oprim din cursa nebuna a existentialismului si sa mirosim florile de pe marginea drumului. Traseele trenurilor noastre leaga destinatii. Ne afundam capetele in paginile ziarelor uriase si ne pierdem de multe ori intre randurile scrise de oameni goi, seci, sterili…tragem perdelele si ne ascundem de lumina rosie a apusului sau de nestiutul din intuneric. Asteptam sa ajungem la urmatoarea statie…cat de frumos ar fi sa coboram din mers…sa taiem de-a curmezisul campurile nesfarsite in cautarea nestiutului. Sa lasam spicele se ne mangaie palmele si sa ne imbrace pielea in parfumul libertatii. Sa iesim din schema trasata “responsabil”. Sa scapam de imaginea noastra…sa scapam de noi. Caut in mine curajul ce imi lipseste sau poate clipa perfecta…nu sunt sigur ca exista ceea ce caut. Nu mai sunt sigur…ma indoiesc de mine si ma supun chinurilor autoflagelarii prin intrebari ce nu au raspuns…ce nu au raspunsuri potrivite. Poate ca sunt prea inchis, prea precaut. Sper ca viata mea sa nu se termine inainte de a ma regasi…a naibii speranta…

Olfactivia

2011-04-18T13:58:00.001+03:00

Un fir de miros…o simpla particula…poate suprapuneri accidentale de amintiri olfactive. Narile mi se lipesc si instinctiv inchid ochii in cautarea informatiei. Deschid cu generozitate usile imaginare ale interiorului si creierul meu face risipa de imagini…iti ridic parul si iti admir gatul ce ascunde fluvii de sange ordonat in albiile arterelor. Totul se reduce la parfum, dincolo de aromele capatate din exterior, piela ta imi vorbeste…risipa continua in senzatii…dintii aluneca pe saliva propriei mele guri, degetele se pierd in tactil…totul se disperseaza intr-un zambet si o ridicare de pleoape. Inspir adanc si apoi expir intr-un oftat imperceptibil. Mai am putin…

…dar inconsecvent, NU!

2011-04-18T13:55:00.000+03:00

Sunt lenes, comod, distrat, uituc, dar nu inconsecvent. Sunt cat se poate de nepotrivit pentru cineva ce pretuieste ticaitul obsesiv al ceasului si are asteptari imediate si reactii incisive. Sunt descurajant si dezamagesc prin imposibilitatea de a ma alinia la destinele altora. Nu sunt indiferent, dar poate prins in a fi eu, uit ca altcineva ma doreste altfel…si oricat de mult as iubi, ma impiedic de mine. Nu ma justific si nu imi cer iertare, pentru ca niciodata nu propovaduiesc altceva decat pot oferi, atat de putin incat pare a fi nimic…ma impac cu gandul ca totul e relativ in ceea ce priveste perceptia…dar inconsecvent, NU!

Amintirile unui trubadur

2011-04-18T13:47:00.003+03:00

Cateodata cred ca esti un vis frumos...sau poate un gand pe care l-am avut pe la 17 ani...atunci cand nu aruncam blugii decat dupa ce atarnau bucati de material din ei...cand imi prindeam parul in coada ca sa fiu "decent"...cand inca preferam vodka oricarui alt lichid...cand dormeam pe plaja si nu pierdeam nici un concert de roace...cand bocancii erau singurele incaltari pentru toate anotimpurile...cand faceam din noapte zi...cand "uitam" sa ma duc la scoala si preferam parcurile, acolo unde puteam sa scriu sau sa gandesc in liniste...cand vedeam rasaritul de soare pe cele mai frumoase acoperisuri ale blocurilor din Piata Romana...cand iubeam viata pentru tot ceea ce era...cand nu imi pasa de nimic...cand te-am asteptat sa mi te topesti pe buze ca roua pe firele de iarba ale diminetii...mai bine mai tarziu decat niciodata...bine ai venit in viata trubadurului ce isi toceste penelul pentru ochii tai...

*Reeditare

..."el" e cel ce va scrie...

2011-04-18T13:45:00.001+03:00

Stau ghemuit in spatele usii...am uitat de tot si de toate...sunt un om obisnuit, cu dorinte obisnuite, cu ganduri obisnuite...sunt gol pe dinauntru...sunt mediocru, sunt o imagine ce se pierde in multime, sunt lipsit de importanta si culoare. Sunt ascuns in cea mai mica camera a catedralei sufletului nostru...sufletul nostru al tuturor celor ce suntem prinsi aici...tristete, furie, zambet, intuneric, creatie, mediocritate...suntem toti aici, fiecare ascuns in coltul lui, intre cei patru pereti ce ne reprezinta...cu totii privim speriati prin crapaturile ce ne brazdeaza usile si iesim doar sa picuram un strop din noi in "el"..."el" este cel ce ne aduna sau ne arunca cat mai departe in intuneric..."el" este al nostru...noi suntem ai "lui"..."el" e cel ce va scrie...

*Reeditare

puls...noapte...tic tac...

2011-03-15T12:08:00.000+02:00

Totul devine o linie…pulsand catre un bioritm pozitiv sau negativ…puls…accelerare fortata si suflu intens…oxigenare. Spontanul talpilor de cauciuc pe cimentul turnat generos peste pamanturile unei zone limitrofe…copaci ce sprijina cerul cu coroana lor si metamorfozarea noptii in cateva minute. Trepte limitate de salturi exagerate si apoi liniste…liniar…puls…fara cuvinte…doar atingere…venele ei pulseaza sange catre degete si talpile i se aud lipaind usor pe parchet. Se indeparteaza catre capatul unui culoar ce se ingusteaza in intuneric…apoi muzica…versuri alambicate se propaga catre urechile mele si picioarele ei se desfac fara efort…liniar si puls…accelerez catre infinit si timpul imi este vrajmas…ma lipsesc de cuvinte si imi articulez respiratia…prea mult spus…scris…alunec catre generozitatea pantecului ei si nu ma pot opri…pulsez in fiinta fara de sfarsit a feminitatii absolute…tic tac…tic tac…tic…tac……tic……tac……stropii fierbinti ai generozitatii termale arunca catre nestiut parfumul ce se agatase intr-o incercare disperata de a ma cotropi…puls…liniar…agresivitatea deplasarii catre o destinatie incomoda desprinde file ale unei seri frumoase…sau nopti?...noapte?...stea?...

Liber...

2011-03-07T13:20:00.001+02:00

Cine are definita? Cine are dosarul sufletului meu? Am suflet? Unde ma incadrez pe linia de clasament a fragilei umanitati? Imi e greu sa ma orientez si sa ma clasez in vre-un fel. Fiind cat de cat logic si cateodata mai mult pragmatic decat visator, explorez infinitele posibilitati ale propriei gandiri. Imi refac proiectia dincolo de oglinda si incerc sa umplu spatiile goale cu ceea ce mi-ar placea sa gasesc in mine…unele sunt deja, altele sunt absolut necesare, unele imposibile, altele greu de digerat si tot asa. Ma inec in moralitate si dogme sociale, tabuuri religioase si impuneri fortate crescute odata cu varsta mea biologica. Ma revolt si incerc sa evit rigorile legii in incalcari fine ale liniei subtiri ce ne desparte de captivitate vesnica. Departe de anarhie si la polul opus al supunerii absolute nu gasesc echilibrul libertatii promise de constitutie. Cu sforile in mana ma strecor dincolo de marii papusari si ma pierd pe buzele obsesiilor mele. Ma acoper ca vesminte sterse si imi ascund cromatica de nemiloasa decolorare a astrului diurn. Traiesc intr-o vesnica confruntare de gherila si apoi savurez victoriile mici si neinsemnate. Fericirea este absolut relativa si imi permit sa o modelez dupa bunu-mi plac. Ce fel de om as fi daca dragostea mi-ar fi indiferenta? Ce fel de pedepse post mortuare ma asteapta pentru minciuna ce modeleaza adevarul cu o perfectiune absoluta? De ce trebuie sa imi conserv monogamia? De ce trebuie sa imi placa copii? De ce trebuie sa apreciez frumosul clasic? De ce trebuie sa existe carti care sa ne invete ce inseamna arta, muzica, literatura? De ce exista limite?...exista limite? Cine sunteti voi sa ma judecati?...de ce trebuie sa imi pese?...Dincolo de manipulare ma regasesc asezat pe altarul posibilitatilor absolute…savurarea placerilor prin impunerea desfiintarii sabloanelor!!! Nu exista alegeri gresite, ci doar planuri ce se vor infaptui. Idealul este planul perfect nascut din haos absolut. Distrugerea algoritmilor ce impun reguli si impingerea granitelor dincolo de marginea crevaselor. Cine poate sa spuna daca sunt nebun?!!??...shhhh…dincolo de absolut incepe lumea mea…niciodata sa nu stai in genunchi!!!!…acceptarea trebuie sa fie doar linistea dinaintea furtunii…permanentizarea ei este depersonalizare si nivelare. Liber…

...macar putin…

2011-03-07T12:47:00.001+02:00

S-au imprastiat zilele ca niste coji de nuci sparte pe o masa de mahon…mi-am suflecat mainele si le-am adunat catre piept. Le analizez atent si nu caut miezul fructului ascuns de lemn. Caut amintiri pierdute printre clipe de placere si momente de suferinta. Printre contradictii si diferente de perceptie am incoltit si te-am descoperit putin cate putin. M-am ascuns in iatacul tau si am disparut la prima adiere de vant. Mi-am lasat incheieturile mainilor prinse de degetele tale reci si am mai ramas…o ora…doua…o atingere…trei…apoi m-am vaporizat in imagini pe care refuzi sa le intelegi si am revenit dupa bunul plac, curband spatiul si sfidand timpul. Te-am primit in suflet si apoi te-am lasat sa zbori…te iubesc si te tin langa mine cat imi permite intinderea bratelor...dincolo de toate astea totul se topeste si te las sa te pierzi in incercari sociale ce nu te caracterizeza catusi de putin. Toate se aduna si totusi ma gasesc prizonierul unui fapt absolut incredibil. Departe de mine indiferenta…poate un strop de superficialitate… si totusi eu nu te-am rugat niciodata sa mai ramai…macar putin…

Coma multiplului

2011-02-12T17:12:00.002+02:00

Cu greu disting…cu greu inteleg…nu simt…sau simt prea mult…piele…pori…respiratie sacadata sau suflu stins…palme stranse peste muschi ce vibreaza…o privire…mai multe perechi de ochi…abandon total in bratele hedonismului inevitabil…manifestari erectile si buze ce tremura…umbre ce alearga libere pe un singur perete si lumini ce brazdeaza intunericul ce miroase a lemn uscat…picaturi de sudoare…cabrari…zambete inecate in shot-uri de tequila si talpi goale lipaind pe parchetul masiv…dezechilibru si dezorientare…puls…tensiune…frison…descatusare si imposibil…dragoste…antisocial…secret…stins…repetat…euforic…ireal…si apoi liniste…linistea gandurilor ce se amesteca si ghideaza degetele catre carbuni, catre tus, catre hartie, catre cuvinte…arta…total…ireversibil…perfect!

Altarul viselor blasfemice

2011-02-07T13:03:00.001+02:00

Mirosul puternic de tamaie arsa imi reaminteste ca fac parte si din aceasta lume. Coloanele imense de marmura sunt parca legate de tavan cu cabluri groase de aur. Perdelele rosii si grele de catifea separa totul de lumea de dincolo. Pe o lespede de piatra sangele proaspat al unui bivol reflecta luminile miilor de lumanari. Aici ma simt acasa. Gandul si constiinta generala imi dau forma si ma aduc printre ei. Sunt atat de mici si temporali, dar atat de puternici in credinta si uniune incat cateodata imi alina singuratatea. Temporalitatea lor imi este straina si clipele lor se scurg infinit de repede. Suflarea lor prinde culoare intr-un corp ce se topeste de fiecare data cand clipesc. Nu m-au auzit dar au simtit ca prezenta mea reprezinta eternitatea. Copilele lor invesmantate in robe albe incearca sa ma simta si sa poarte printre ei energia pe care o eman. Dintre toate, una singura pare sa aiba puterea sa ma “vada”. Privirea ei ma arde. Parul este de culoarea sangelui iar buzele ei rostesc cuvinte pe care la simt…este atemporala si se prinde vesnic in alt trup. Este cea ce paseste parca fara greutate peste suvoiul de sange. In timp ce roba ii aluneca de pe umeri, trupul ei se infioara la fiecare apropiere a spiritului meu. Este atat de umana si in acelasi timp vesnica…este dimineata…din nou…

*Reeditare

…esti…esti…esti…vei fi…

2011-02-07T13:00:00.000+02:00

Mi-am prins mantia neagra pe spate si ma ascund in intunericul aripilor ce ma poarta catre tine. Esti o picatura de sange pe o coala de hartie alba. Esti un rubin prins grobian intr-o rama de aur ce te aseaza pe un deget. Vrei sa te pierzi in mainile mele, iar eu vreau sa te fur…esti cea mai frumoasa minciuna pe care a trebuit sa o spun sau sa o cred vreo-data…esti ca o placa de marmura ce se aprinde asemeni carbunilor perpeliti prin flacari. Esti iadul in care ma simt viu. Esti imposibila…esti ireala…esti pierduta…apartii privirii mele si te pot ascunde cu o singura clipire…esti o adiere rece…esti contradictie si culoare…esti a mea si ma voi intoarce vesnic sa iti reamintesc ca te-am respirat…esti…esti…esti…vei fi…

*Reeditare

Sucombarea eroticului in autoflgelare haotica

2011-02-01T14:18:00.000+02:00

Ma leg strans cu garoul…imi injectez duoza dubla de realitate si imi zidesc picioarele in ligheane grele ce ma tin pe pamant. Iti simt parfumul si ma las purtat de pierzania tentatiei. Musc din tine si nu ma mai satur..ma copleseste forta ta…ma coplesete felul in care ma iubesti…imi zguduie Babilonul si ma cheama catre neant. Nu te pot alatura unei lumi obisnuite…esti campie nesfarsita si copse fierbinti…esti un ocean fara sfarsit si suvite de sange…esti o cascada salbatica si o privire ce tanjeste…esti un urlet nesfarsit si o forta nestapanita…toate adunate intr-un bulgare de carne ce pulseaza a feminitate si se lasa dominat de greutatea oaselor mele. Ma strangi... ma tragi in tine…ma ceri..ma vrei…ma pierzi in clipirile zilelor ce se succed cu o rapiditate fantastica…sucombarea eroticului in autoflgelare haotica...nu te pot desena in pagini albe si zambete largi…esit suferinta si neliniste…esti incordare si presiune…esti iadul dezlantuit in sufletul unui pacatos ce isi neaga nemurirea si se agata cu degetele sfredelite de inconstienta zilnica…am nevoie de tine…am nevoie de tine…dar cateodata nu ma pot stapani…nu ma pot controla si nu pot pasi catre fenomenala cloncuzie a unei dimineti ce ne-ar gasi imbratisati. Sunt slab in umanitatea si remuscarile unui parinte dominat de umbra celor ce vor veni sa ii ceara socoteala pentru momentele sale de visare…fara sfarsit…fara rezolutii finale…ca o musca ce atarna golita de maruntaie la capatul unui fir indestructibil de paianjen…ca o minciuna poposita pe buzele unui om sfant…ca o neputinta…

Feminitati estompate

2011-02-01T13:48:00.001+02:00

Imi aranjez gandurile si scot cu penseta fantomele obsesiilor mele amoroase…T si S si E si B…restul sunt umbre sterse ale unor compensari reciproce…ar mai fi L…si clar A…cu cat timpul a trecut mai hotarat cu atat imaginile se estompeaza si lasa in urma franturi lipsite de continut si poate ceva ecouri ce se sting. Intr-un proces ireversibil ma gasesc prins in cercuri concentrice si raman vesnic prizonierul carcaselor ce m-au bantuit…am plonjat cu capul inainte si am ignorat avertismentele…imi place sa simt totul pe pielea mea…sfaturile si experientele externe sunt absolute relative…nu am lasat regretele sa ma copleseasca si am avut diferente majore intre treceri, astfel incat sa nu ma ascund in umbra unui sungur chip. Atat…iubesc feminitatea…

Despre tine...ganduri razlete

2011-01-28T11:21:00.000+02:00

Imi caut inspiratia in imagini si arome, in acordurile pierdute ale unei melodii ce ma obsedeaza. Imi caut inspiratia in tine. In fiecare privire si gand frumos. In fiecare atingere. Esti atat de frumoasa si altfel in acelasi timp. Esti atat de pierduta in bratele mele si totusi atat de prezenta si de vie. Esti tot ce mi-am dorit si ce am crezut ca este imposibil de gasit. Esti o fantasma…un vis. Esti o voce, o soapta…esti o pagina de cuvinte ce ma elibereaza de orice constrangeri, de orice prejudecati. Esti libertatea prinsa intr-o colivie de aur. Esti atat de aproape incat ma infioara gandul ca te-as putea avea si te-as putea pierde prin tot ceea ce reprezint. Prin tot ceea ce nu pot sa schimb. Prin mine. Prin asteptari ce poate nu se vor implini nicicand sau poate se vor materializa prea repede, printr-o viata normala si plina de constrangeri si nemultumiri. Prin ganduri ascunse si minciuni. Prin rautati si lacrimi. Prin fiecare secunda ce as petrece-o departe de tine sau prea lipit de inima ta. Prin normalitate, banal si monotonie. In fiecare zi ma pregatesc sa renunt si ma descopar dependent de cuvintele tale. In fiecare zi ma pregatesc sa ma pierd in gri si apoi adorm visand in culori la tine…zambesc in somn si vreau sa te iubesc si te iubesc ca un nebun stiind ca o sa doara ca naiba atunci cand te voi pierde…vreau sa pot si nu pot…te vreau si ma arunc in necunoscut…sunt si habar nu am ce sunt sau ce mai sunt…scriu si nu stiu ce scriu sau ce as mai putea scrie…dar sunt sigur ca tu ai sa te pierzi in cuvintele mele si poate o sa ne intalnim acolo…acolo…unde este oare acolo?…

*Reeditare

Nu am crezut nicicand…

2011-01-28T11:15:00.000+02:00

Nu am crezut nicicand ca linistea o sa fie atat de greu de gasit. Cateodata ma pierd in agitatia cotidianului ce ma inconjoara si uit de mine. De adevaratul eu…ma pierd in amanunte nesemnificative si nimicuri. Cateodata chiar mi-ar placea sa dispara toti. Sau sa dispar eu. Sa uit de cotidian si sa imi gasesc linistea si placerea de a scrie pe marginea unui lac, asezat pe o buturuga mai veche ca timpul. Sa imi asez gandurile pe hartie si sa nu imi pese de rigorile societatii, de bani, de statut social si impozite, de datorii si cotatii bursiere, de politica, de nimic…sa simt picaturile de ploaie pe piele si sa nu imi pese de raceli si medicatie…sa te am langa mine si sa ne plimbam prin paduri vesnice fara sa ma gandesc ca o sa ma parasesti sau nu…sa traiesc fiecare clipa fara trecut si fara viitor. Sa fiu prezent intr-un prezent continuu. Nu am crezut nicicand ca linistea o sa fie atat de greu de gasit…

*Reeditare

Si realitatea poate fi de vis, nu-i asa?

2011-01-28T11:14:00.001+02:00

Am fost curios si am privit spre spatiul ce se crea in inima spiralei. Pana sa te zaresc din nou, deja incepusei ascensiunea…iti urmaream auditiv pasii catre planurile superioare…apoi ti-am auzit vocea…”Nu vii?”…si te-am urmat…pas cu pas, scarile ma purtau catre o destinatie ametitoare. Parul tau era impletit intr-o coada ce descria arcuiri si treceri de la un umar la celalalt. Tot universul era al nostru…Nu ne venea sa ne credem ochilor…eram singuri pentru prima oara, departe de teatrul viselor…fiecare atingere…fiecare fir de parfum…fiecare zambet. Nu m-am putut abtine sa nu imi plimb obrazul pe gatul tau…nu te-ai putut abtine sa imi atingi buzele…te-am imbratisat si am descris un cerc in inima spiralei…si realitatea poate fi de vis, nu-i asa?

*Reeditare

Fructul vietii

2011-01-18T01:03:00.001+02:00

Pasesti timid in fata mea. Mai degraba cred ca incerci sa te obisnuiesti cu fiecare bucata de pamant pe care pui piciorul. Ma tii stras de maini si spatele iti e lipit de pieptul meu. Pasim in acelasi ritm catre inainte. Ai incredere in mine si incerci sa faci abstractie de esarfa cu care te-am legat la ochi. Din cand in cand iti scapa un suspin de surpriza sau de emotie atunci cand cate o creanga uscata iti trosneste sub talpi. Eu te ghidez usor catre infinit…nu ti-am spus unde mergem, ti-am cerut doar sa ma lasi sa te conduc…sa ai incredere…si ai zambit incurcata, inainte sa imi iei chiar tu mainile si sa mi le duci catre chipul tau. Apoi te-ai abandonat pur si simplu. Fosnetul frunzelor ne infioara auzul si parca ne strecoara vantul sub haine. Cate o pasare ratacita in prag de seara isi mai zbate aripile catre liniste. Am grija sa nu te zgarie crengile razlete ale paznicilor padurii si te conduc catre nestiut. Pasesti fara sa intrebi nimic. Inima iti bate tot mai tare pe masura ce ne afundam in padure. Lumea a ramas undeva in urma. Suntem doar noi. Ne oprim…tresari si incerci sa iti duci mainile catre chip…te opresc usor si intelegi ca asteptarea se mai prelungeste putin. Te intorc catre mine si te sarut…tresari iar, dar apoi devii miere pe buzele mele. Iti desfac usor legatura de deasupra ochilor si te las sa ma privesti. Lumina flacarilor se joaca salbatic pe chipul meu…sunt fericit…zambesc si ma hranesc cu surprinderea ta. Degetele tale aluneca pe pieptul meu gol si incearca sa refaca conturul desenelor ce imi brazdeaza pielea. Iti las umerii goi, dupa ce rochia se prabuseste pe glezne. Nu este frig, dar goliciunea trupurilor noastre infioara padurea. Te prind de mana si ne intoarcem catre lumina. La baza stejarului ce straluceste in intuneric, cuprins de flacarile ce nu il mistuie, un sarpe se incolaceste lasciv pe un mar rosu ca sangele…ma aplec cu incredere si prind marul cu mana dreapta, in timp ce tu incerci sa ma tragi catre inapoi…siguranta mea te vrajeste…reptila rece ca gheata se trage in lateral si ma priveste hipnotic. Marul este al meu…ma intorc catre tine si ti-l apropii de buze…ochii tai sunt mari de uimire…pupilele ti se dilata in timp ce musti din fructul vietii…”…eu sunt Adam…bine te-ai intors in Eden…Eva!”

*Reeditare

…sunt cu tine…conteaza altceva?

2011-01-18T00:58:00.000+02:00

Iti simt buzele…deschid usor ochii si incerc sa privesc…am o pofta nebuna de tine. Bratele mi se incordeaza mecanic si te prind ca intr-o capcana. Privirea ma doare, dar iti simt respiratia pe gat. E frig in camera si simt tot mai bine caldura trupului tau. Oare de cat timp zac inconstient?…nu conteaza…esti cu mine…oare esti tu?…normal…ce gand stupid…iti simt parfumul. Incerc sa ma ridic si nu ma lasi…incerci sa te ridici si te prind de mana…de ce vrei sa pleci?…vorbesc, dar cuvintele parca nu vor sa imi iasa din gura. In semi intunericul din camera te vad zambind. Nu te mai impotrivesti si te lasi prada asternutului in care ne-am pierdut aseara…ce zi e azi?…oare cat e ceasul?…cum ma cheama?…cine sunt?…aaaaahhh…ce e cu zgomotul asta de ganduri…sunt cu tine…conteaza altceva?

*Reeditare

…mi-as fi dorit sa fii aici

2011-01-18T00:53:00.001+02:00

Totul se opreste pentru un minut…nu mai stiu ce este timpul…ce reprezinta…ma abandonez in bratele inconstientei si visez…la tine…mi-as fi dorit sa fii aici…dincolo de imposibilitati si alte motive stupide ce ne despart. Nu ar fi simplu?...nu?...iti atingi buzele si iti asezi usor cateva suvite rebele de par…zambesti incurcata si te gandesti la buzele mele…apoi inspiri puternic si oftezi…complet…asa iubesti, nu?

Testamentul unei mari iubiri

2011-01-13T15:51:00.001+02:00

As vrea sa ma ierti inainte sa incep…as vrea sa incerci sa intelegi…as vrea sa iti pot explica…as vrea sa iti pot arata tot ce este in mine…fiecare minciuna, fiecare speranta, fiecare lacrima, fiecare cuvant ce poate se pierde inainte sa fie rostit…fiecare piedica pe care adevarul mi-o pune…fiecare fapta pe care nu am reusit sa o infaptuiesc nicicand…am crezut ca este mai usor…am crezut ca pot uita de mandrie si de mine…am crezut ca pot sa uit de constiinta…am crezut ca imi pot tine promisiunile…am crezut ca mai pot fi om…am crezut ca imi pot planui…inca mai cred ca iti pot explica…inca ma mai inec in cuvinte…inca incerc sa prind o gura de aer si sa nu ma repet…sensul textului meu nu este ce ar trebui sa fie sau poate este exact ce ai nevoie…inca citesti?...inca ai rabdare?...inca ma mai astepti?…inca mai visezi frumos?...atunci poate ar trebui sa stii ca te-am iubit dintotdeauna…dinaintea minciunilor…dinaintea iluziilor…dinaintea realitatii…dinaintea zilelor tale si a gandurilor ce se astern pe o panza undeva pe un perete…iarta-ma ca am indraznit sa fiu slab…sa uit de tot si sa incerc sa fiu altfel…sa ma pierd in lumi ce nu ma cunosc si nu ma vor…eternitatea mi-a ros hainele si inima…mi-a inghetat sangele si mi-a luat umbra…iti amintesti de mine?...

*Reeditare

Cavalerii sfarsitului

2011-01-13T15:37:00.001+02:00

Sunt ca un ostas batran care isi trage armura dupa el si isi fereste ranile de vantul rece si taios. Sunt prins intre fronturi si armate, intre razboaie si cadavre. Zdrobesc la fiecare pas oasele celor ce au crezut in acelasi steag si au luptat sub aceeasi comanda. In afara de croncanitul corbilor si fumul ce se ridica din limbile de foc ce topesc trupuri, nu percep decat noroiul in care ma afund. Inaintez greu si totul doare. Nu mai am pentru ce sa lupt, nu mai am in ce sa mai sper. Si totusi ceva sau cineva m-a tinut in viata si mi-a ridicat bratul mai sus si mai iute decat cel al dusmanului. M-a ferit de taisul sabiilor, m-a vindecat de otrava sagetilor. Mi-a dat in fiecare noapte puterea sa revad rasaritul. Sunt pierdut intr-o lume pe care nu o mai recunosc. Vad prin fum siluetele altor soldati ce se deplaseaza asemeni mie, fara un punct comun, fara directie. Din cand in cand privirile ne razbat din intuneric. Nu ne bagam in seama, chiar daca poate cu cateva clipe in urma ne-am fi retezat membrele cu o placere animalica. Suntem ai nimanui. Sunem vii intr-o lume moarta ce ne refuza prezenta si nu ne mai cere ajutorul. Suntem trecutul unui viitor ce nu va mai incepe nicicand. Suntem sfarsitul…

*Reeditare

Ma intreb...cum o sa fie?...

2011-01-13T15:34:00.000+02:00

Ma intreb ce o sa iti spun prima oara cand ne vom vorbi?…pana acum nu am simtit nevoia. Ne-am stapanit cuvintele si le-am aruncat pe pagini intregi de marturisiri si trairi. Ne-am privit, ne-am gustat aroma, parfumul. Ne-am imaginat scenarii si am trait povesti. Ne-am aruncat unul in visele celuilalt, dar nu ne-am vorbit. Cum o sa sune “te iubesc!”?…Cum o sa fie “imi e dor de tine…”? Cum o sa ne spunem “mai stai…”? O sa am nevoie de toate astea ca sa iti comunic trairile mele? Dar tu?...O sa ne citim gandurile? O sa avem o coala alba de hartie sau poate un colt de ziar pe care o sa ne scriem, chiar si atunci cand vom fi fata in fata? Nu am nici cea mai mica idee…probabil ca vom zambi incurcati si ne vom suprapune tendinta de a rosti un cuvant…ne vom opri si vom pufni in ras…ne vom saruta si vom pierde nopti in care ne vom deschide sufletele pentru a il hrani pe celalalt cu lumea sa. Vom vorbi asa cum nu am mai vorbit pana acum…vom fi noi…

*Reeditare

Fara nici o introducere…

2011-01-03T15:19:00.002+02:00

Imi e greu sa accept termenii unui joc imposibil…imi e greu sa cred ca asa ceva poate exista cu adevarat…ma privesc in oglinda si imi carpesc palme zdravene. Fara nici un rezultat…serii de ipoteze ce se sfarama rand pe rand in fata probelor irefutabile…nu cred ca sunt obisnuit sa fiu iubit in asa “hal”…nu stiu sa fiu iubit…m-am ascuns in spatele timpului si am sperat ca se va sfarsi lamentabil in priviri ce se vor evita. Mi-am golit mintea de imagini si am sperat ca fiecare episod nou sa aduca un amanunt cat de mic, care sa ma faca sa schimb, sa renunt, sa abdic in fata unui plan malefic..sunt precaut in strategie si invincibil in desfasurari de forte machiavelice…mi-o imaginez in bratele altora, savurand momentul perfect si apoi ma asez in cercul vicios de puncte moarte pe care le lasa in urma, indifernta si nepasatoare…si totusi ea continua sa ma surprinda…proaspata, intensa, calda, dornica, rabdatoare, ambitioasa, sclipitoare si geniala in acelasi timp. Este ca dorinta pe care mi-o sopteam in gand, copil fiind, asezat in fata realitatii implacabile: “Sa ma iubeasca independent de toata imposibilitatea mea de a fi normal…intru’ dual si minciuna, catre perfectiune…”. Sunt peste 700 de zile ce imi zdruncina rationalul si imi readuc pe buze contradictiile unei coincidente perfecte sau bunavointa unei divinitati ce se lasa adorata printr-un liber arbitru absolut. Nu sunt sigur ca exista…nu sunt sigur ca ceea ce mi se intampla nu este decat visul pervers al unei come profunde…nu stiu daca vreau sa ma trezesc…

Nostalgia naravului filozofic

2011-01-03T15:17:00.001+02:00

Imi e dor de filozofie…de intrebari fara raspuns ce lasa loc interpretarilor hranite din belsug cu whiskey sorbit din cani generoase. Imi e teama sa ma intorc din culcusul cald al normalitatii ce ma ingroapa in hartii si termene limita. Renunt la tot si accept formalul simplu din pura comoditate…momentan…episodic…trecator…naravul?...niciodata nu se pierde…

…pentru doua suflete, pentru doua corpuri, pentru noi…

2010-12-21T13:35:00.002+02:00

Dragostea se ascunde in cele mai neobisnuite locuri. Se lasa usor descoperita, dar de cele mai multe ori apare sub alte fete. Ne inselam si incarcam sa o luam de la capat, sperand ca intr-o buna zi vom intalni dragostea adevarata…nu ai de unde sa stii cum este dragostea adevarata, pana cand nu o vei intalni…trebuie sa o simti pe “pielea ta” ca sa realizezi ce te-a lovit cu adevarat. Intelegi?…la mine este mult mai simplu…eu m-am mintit de fiecare data ca cea pe care o am in fata ochilor este marea mea dragoste. Am suferit, m-am bucurat, am trait o poveste de dragoste imaginara alaturi de niste iluzii. Mai devreme sau mai tarziu vraja s-a spulberat sau eu am obosit sa ma mai joc, sa ma mai prefac…si am iesit. Pot sa fiu omul cu 1000 de chipuri, omul cu 1000 de trairi…cate o traire pentru fiecare iluzie…poate si mai multe…dar m-am plictisit. Mi-am ghidat trairile dupa o promisiune facuta printre lacrimi. Si pana acum m-am tinut de cuvant. Nu am vrut sa raman in urma si am incurcat destine ce poate nu trebuiau sa isi murdareasca paginile cu mine. Nu am vrut sa fiu altfel si am intrat in hora. Acum…nu imi mai pasa de nimic. Vreau decat sa simt. Vreau sa te iubesc pur si simplu…vreau sa ma iubesti pur si simplu…fara masti…fara iluzii…doar noi…trairi peste granitele ignorantilor ce se inhama la un drum bine batatorit de ceilalti. O iubire neconventionala intr-o lume in care iubirea exista doar asa cum o descriu altii. O iubire scrisa de mainile noastre. O iubire, doua, trei, sute…pentru doua suflete, pentru doua corpuri, pentru noi…

*Reeditare

Erotica

2010-12-21T13:31:00.001+02:00

Stiu ca visez…trebuie sa fie vis…nu mai sunt sigur…habar nu am…ce rost are sa pierd clipele, fie ele vis sau realitate. Apas pe clanta cu incredere si pasesc. Usa scartaie din toate balamalele si aluneca greu catre interior. Un miros intens de scortisoara imi umple narile…oare se poate arde scortisoara pentru aroma?…ma astepti in capatul unui hol nu foarte lung, dar destul de intunecat. Mi-au trebuit cateva momente ca sa fiu sigur ca esti tu…incep sa disting culorile si detaliile. Esti in picioarele goale si ai infasurata pe corp o esarfa verde prin care pot sa iti vad sanii. Esarfa iti acopera parul, care insa protesteaza si arunca cateva suvite catre privirea mea. Contrastul ma incanta. In timp ce pasesc catre tine imi arunc tricoul pe jos…nu as vrea sa nu iti simt caldura corpului pe piele. Zambesti si fara nici un cuvant pasesti catre inapoi, intrand intr-o camera aprinsa de cateva zeci de lumanari. Nu te mai vad si incep sa merg mai repede. Pasesc pe covorul moale si talpile mele apreciaza trecerea de la gresia rece…cand am ramas fara incaltari?… Esti asezata pe marginea patului si usor incepi sa iti departezi picioarele…esarfa se pierde in intensitatea momentului si se evapora. Ma asez in genunchi la marginea patului, te prind cu mainile de solduri si te trag care mine. Sanii iti tresalta in timp ce te intinzi pe spate si te lasi prada gurii mele. Stiam ca o sa fii asa de dulce. Limba mea nu se mai satura sa guste…sa guste…sa guste…feminitatea ta cade apoi prada degetelor mele si te simt cum vibrezi. Te ridici usor si incepi sa ma privesti…oare sunt aici?…te musc de interiorul coapsei si tu gemi…ma tragi de par catre gura ta…ma incapatanez si iti opun rezistenta…alunec catre buric…abdomen…sani…ma opresc ca hipnotizat si ii prind in palme…zambesti si incerci sa imi acoperi mainile cu mainile tale…departe de capitulare te arcuiesti si ma musti de umar…tresar surprins si te coplesesc cu trupul meu…te incolacesti peste coapsele mele si ma tragi salbatic in tine…umarul inca ma doare, dar nu ma pot concentra decat asupra ochilor tai…sunt in transa…picaturi de sudoare incep sa mi se desprinda de pe tample. Suntem prinsi intr-o miscare ce nu respecta reguli…suntem unul…camera dispare…totul incepe sa se dematerializeze…tu inca gemi si ma tii strans de spate…nu stiu daca picaturi de transpiratie imi aluneca de sub strangerea degetelor tale sau este sange, dar nu ma pot opri…oare visez?…oare?…

*Reeditare

O schimbare de priveliste

2010-12-15T12:49:00.001+02:00

Nu stiu de ce am urat intotdeauna penibilul, dar mai ales momentele banale, tipice. Monotonia…comunul…acceptarea unei realitati impuse…uniformizarea…Dar in aceeasi masura detest impunerea unei imagini exagerate, care pana la urma devine banala prin agresivitatea cu care este adoptata de multi altii. Diferenta ar trebui sa vina din interior, din atitudine. Manifestarile vestimentare si uneori cele agresiv autoflagelatoare apartin unor oameni obisnuiti ce simt nevoia sa iasa din rand, dar sfarsesc prin a intra in alt rand. Secretul nu este sa schimbi locurile, randurile, statuturile sociale. Tot ce ar trebui sa faci e sa te ridici pe varfuri si sa realizezi cat de departe esti de marginea turmei. Sau macar sa realizezi ca se poate si altfel. Uneori e atat de simplu...dar de cele mai multe ori va trebui sa treci peste “cadavrul” tau. Oricum merita sa incerci…macar schimbi putin privelistea inainte sa iti reiei marsul fortat…

*Reeditare

O sa?...

2010-12-15T12:47:00.001+02:00

Astept ca un copil primul fulg de nea ce se va asterne pe nasul tau...o sa te strambi usor in timp ce o picatura de apa o sa ajunga pe buzele mele. O sa te pierzi intr-o mare de aburi in timp ce o sa incerci sa ma prizi de gat ca sa ma saruti...o sa te tin in brate ca si cum ar fi ultima clipa in care aerul o sa imi intre in plamani. O sa imi dezmortesc palmele in buzunarele de la spatele pantalonilor tai. O sa ai obrajii rosii ca parul. Nu o sa ma intrebi nimic si o sa te astepti sa iti spun tot. O sa alergi prin zapada catre cabana si o sa ma chemi cu degetele grupate strategic in manusa. O sa lasam baltoace mici pe parchet in timp ce ne vom arunca hainele pe nicaieri. O sa iti simt mainile reci pe piept si o sa ma intind catre stropii de apa fierbinte. O sa te sarut prin perdeaua de aburi si o sa te simt alunecand usor catre infinit...O sa?

*Reeditare

Un bob de pesimism

2010-11-30T09:37:00.001+02:00

Pasi grei si apasati catre o destinatie ce incepe sa se uzeze. Crapaturi in asfalt si ganduri aruncate catre neant. Priviri trufase, admirative, indiferente in pasaje marginite de plopi ce sprijina cerul. Griul cerului si iarna ce se sprijina pe ultimele raze de soare ce au indraznit sa straluceasca ieri. Degete ce imbratiseaza frigul si buzunare generoase ce se lasa goale in asteptarea palmelor ce nu mai vin. Ganduri suicidale si constientizarea realului insuficient de motivat intru actiunea propriuzisa. Prea simplu sau pur si simplu prea complicat. Pana la urma nu e mare lucru…un bob de orez intr-o mare nesfarsita de indiferenta. Singuratatea are caile ei…stupid, nu?

Imposibil?

2010-11-28T19:47:00.000+02:00

Imposibilul este ceea ce ne motiveaza si ce ne face sa fim alfel. Nu ne multumim cu putin, incercam sa atingem cele mai inalte colturi ale cerului si indraznim sa visam. Imaginam lumi ce nu vor prinde viata niciodata si indraznim sa iubim. Viata este un sir de dezamagiri ce ne invata sa fim mai puternici sau sa lasam locul liber…sa indraznim sau sa ne resemnam. Ne pierdem mintile sau ne muscam buzele pana la sange si induram. Ne hotaram si apoi ne este teama sa recunoastem ca nu este ceea ce ne-am dorit. Ne straduim sa nu ne dezamagim parintii si sa ii facem fericiti prin autoflagelare si acceptarea unor situatii ce noua nu ne mai sunt caracteristice. Ne rastalmacim planurile si uitam sa spunem nu. Iubim si apoi ne zdrobim inima de peretele indiferentei. Descoperim dureri ce nu au nimic de a face cu fizicul si ne impacam cu gandul ca o poveste ca a noastra este imposibila…nimic nu este imposibil…totul se limiteaza la usa encefalului nostru ce fie se ascunde in paginile parcurse de bunavoie sau sub presiunea unui obiectiv exterior. Nu scriu pentru impacarea sufletului si nici pentru propovaduirea unei idei. Scriu ceea ce un sistem nervos percepe prin stimulii din dotare. Scriu de fiecare data cand imi e teama sau uit sa fiu eu. Scriu cand ma descumpaneste pasivitatea mea afectiva si incerc sa ma indragostesc fortat de o himera. Scriu ca sa limitez volumul vocilor ce ma imbie la halucinatie. Scriu si mi se pare imposibil sa fiu eu cel ce asterne cuvintele inaintea voastra…si pana la urma raman eu cu mine, inchis in singura odaie a franturii de adevar ce mi-a mai ramas. Imi e dor de frumos si de daruire totala. Imi e dor de patetic si de penibilul momentelor ce preced imposibilul. Imi reamintesc ca sunt om si imi pare rau ca ne-am pierdut undeva pe drum…candva stiam sa iubesc…

...unul nu este niciodata suficent

2010-11-28T15:16:00.000+02:00

Imi e greu sa cred ca tot ce ni se intampla are valente singulare si implicit limitative. Unicitatea ma demoralizeaza si imi aduce aminte de cat de slab sunt. Slab si neajutorat in fata verdictului dat de un destin implacabil. Nu stiu daca sunt un actor bun, dar nu ma impact cu idea superficialitatii unor roluri. Iubesc minciuna, dar nu ma imbrac in binefacerile ei, din moment ce ma intereseaza sa simt cu adevarat polivalenta. Existenta liniara este un punct de plecare…caut cheile usilor si apoi ma strecor peste pragurile ce imi garanteaza libertatea…genul de libertate ce nu te inveleste in steagul patriei mame si te jertfeste in numele altora…genul de libertate ce te invata sa simti ceea ce este absolut tabu. Cautarea in sine este drogul ce imi ofera satisfactia maxima in fata manifestarii finale. Nu aleg, incercand sa descopar variante multiple si in acelasi timp modalitatea perfecta de a pastra totul. Ma apropii de egoism, dar cred ca mai degraba este vorba de dorinta nestavilita de a iesi dincolo de propria-mi privire. Sunt de condamnat?...unul nu este niciodata suficent atunci cand inveti sa iti pui intrebari…cine sunt eu?...ce caut aici?...de ce?...cat?...cum naiba?...

Pierduta in linisti

2010-11-23T09:49:00.001+02:00

Imi adun imaginile si ma gandesc la ea. Ar fi trebuit sa fiu in bratele ei, dar ma “bucur” de alte prezente. Imi gasesc un loc pe canapea si ma adancesc intre perne visnii. Las aburul cafelei sa imi trezeasca simturile si sa imi incalzeasca palmele. Ma pierd in mine si o caut. Privirea imi aluneca intre suvitele ce i se desprind rebele si i se aseaza pe umeri si sanii ce ii acopera bataile inimii. Apoi o pierd din privire si o simt lipita de mine. Se transforma in pulsul ritmic al unei fiinte ce depinde de miscare asemeni limbilor ceasului ce depind de degetele blande ale ceasornicarului. O pierd in ritm si o gasec in atingere. Palmele imi aluneca pe coapsele ei si se bucura de rotunjimea plina de prospetime a feselor. Se destrama in atingere si o regasesc in gust. Gustul buzelor pline de dorinta devorarii pasiunii ce mocneste in plinul unei fiinte ce radiaza a viata. Ii amestec gustul cu cateva picaturi de cafea si o gasesc in durere. Durerea unui perpetuum mobile al penetrarii necontrolate si a acceptarii totale…si apoi liniste…linistea celui ce tanjeste…linistea celui ce respira…linistea celui ce isi aminteste.

Dimineti cu nori si cugetari gratuite

2010-11-23T09:47:00.000+02:00

Imi plac diminetile pline de nori. Ma relaxaseaza gandul ca am ramas prizonierul noptii in asteptarea unei zile ce nu va mai veni. Castig astfel o eternitate de ganduri si ma bucur de limbile ceasului ce au uitat sa se miste. Imi place sa uit sa intorc cheile corodate ale orologiului greu de pe perete si ma bucur de clipele fixe. Timpul este cea mai grea pedeapsa a universului. El ne erodeaza si ne multiplica. El ne spulbera visele si ne arunca intr-un neant pe care noi ni-l imaginam plin de recompense sau pedepse. Ne pierdem in sensibilizari comerciale si ne depersonalizam intr-o cursa a uniformizarii. Ne obisnuim cu insignifianta proprie si indiferenta cu care ne trateaza istoria. Memoria ei nu are etica si nici nu este guvernata de legi. Istoria retine. Nu exista bine sau rau. Exista doar puncte de vedere si alegeri neinspirate. Este inca dimineata…este inca intuneric…si acum ploua…

Sunt eu III

2010-11-02T14:43:00.001+02:00

Am obosit sa ma straduiesc sa fiu altcineva...sunt asa cum sunt...traiesc sau iubesc precum pasii lasati pe nisipul ud al plajei. Nu ma intorc niciodata de unde am plecat si nu regret nimic din ce am facut pana acum. Sunt tot ceea ce sunt si ma reprezinta trairile mele...nu as schimba nimic. Sunt liber asa cum am invatat sa fiu. Intre canoane si tabuuri am inceput sa simt durerea si prin ea sa scap de realitate. Sunt fiecare por al corpului ce ma poarta catre pamantul din care a fost creat. Sunt etern si nemuritor. Pot sa te iubesc asa cum nu ai mai ars niciodata. Iubeste-ma asa cum sunt...cu intuneric si lumina...cu moarte si viata...cu inceput si poate fara sfarsit...cu fiecare picatura de ploaie...cu fiecare atingere...cu tot ceea ce esti...

*Reeditare

Nemurirea a inceput ieri

2010-11-02T14:41:00.001+02:00

Am creat dependenta si m-am dovedit a fi o povara...poate inca sunt. Cartea vietii mele a fost legata...capitolele au fost scrise...sunt lucruri si entitati ce nu se mai pot schimba sau pe care nu vreau sa le schimb. Firul Ariadnei inca poate fi reinfasurat pe ghemul destinului tau. Poti inca sa iti asezi culorile si sa le dai viata in orice univers vrei. Poti sa intri in lumea mea sau poti sa incanti eternitatea. Poti sa fi orice si oricine vrei. Eu pot decat sa rescriu paginile ce mi-au mai ramas si sa ma bucur de nemurire prin ochii celor ce imi citesc randurile. Cuprinsul este inca departe...bine ai venit in agonia trairilor mele!...imi imprumuti extazul pentru totdeauna?...

*Reeditare

Secvential atipic

2010-11-02T14:35:00.001+02:00

Imi caut ritmul si il gasesc pierdut pe clapele unui pian. Te caut intr-o mare de nelinisti, dar tu te ascunzi in viata altcuiva. Ma caut pe mine si imi este teama sa ma descopar. Vreau sa stau intr-un colt si sa te privesc. Sa iti deslusesc miscarile prin aerul mult prea greu. Aceleasi acorduri de flasneta ma obsedeaza. Trec de la o viziune la alta. Sunt secvential in imagini si parca ma uit la o kinograma. Tu ai idee ce vreau sa iti spun? Poti sa ma intelegi? Poti sa ma descifrezi atunci cand si eu renunt sa mai cred in mine? Cu cat descopar ca vorbim aceeasi limba, cu atat nu ii mai inteleg pe ceilalti…sau poate nu mai vreau…Ce sunt in spatele cuvintelor? As mai putea trai fara litere? As putea trai fara culoarea pe care tu ai inceput sa o asezi pe panza vietii mele? Unde incepe si unde de termina? Cine stie adevarul? Cine are raspunsul la toate intrebarile? Iarta-ma…nu stiu ce e cu mine…poate ca azi sunt mai mult eu…as vrea sa stam impreuna in mansarda unei case, unde sa ne ghemuim sub paturi si sa ascultam ploaia…undeva la capatul lumii…undeva unde nu o sa ne mai gaseasca nimeni…undeva unde numele noastre nu o sa mai conteze si nu o sa simt decat caldura corpului tau…unde o sa pictezi a doua zi pentru totdeauna…unde o sa scriu o noua pagina pentru destin…sa iti urmaresc miscarile in oglina…sa te pierzi in ochii mei si sa imi cauti sufletul undeva departe…

*Reeditare

Antemeridian

2010-10-24T13:10:00.001+03:00

Dimineata, inainte sa rasara soarele, strazile sunt ale mele. Ma strecor nevazut pe trotuarele ce in timpul zilei sprijina talpile multimii. Lumina galbena a felinarelor ma indeamna la rememorari sepia a tuturor gandurilor trecute, prezente sau viitoare. Sunt o umbra…sunt liber…fara constrangeri…fara harta…fara busola…

*Reeditare

Javra

2010-10-24T02:26:00.002+03:00

Incerc sa ma regasesc. Caut fara pauza note muzicale ce se arunca in gandurile celor ce le canta ca si cum viata lor ar depinde de asta…si totusi nimic nu iese din asta. Sunt la marea rascruce a departajarii. De ani buni ma mint si ma imbrac in alte haine de fiecare data. Sunt cameleonul absolut. Sunt abur si inselaciune. Ma modelez dupa repere ce au valoare in viata altora, doar pentru ca viata mea este lipsita de culoare si sens. Ma motivez greu si ma pierd in amanunte. Ma ascund in cuvintele in care imi imbrac prada. Nimic nu este prea mult, nimic nu este prea putin. Nimic nu ma surprinde si ma modelez asemeni cerii topite ce se aseaza curtenitoare pe piciorul sfesnicului. Devorez asemeni flacarilor pasiunile extreme si le las apoi in ruina combustiei, neatins fiind de limbile de foc. Sunt o javra. Pur si simplu. Nu ma gasesti niciodata acolo unde te astepti sa fiu, decat daca cumva consider ca ar fi interesant sa imi incarc existenta cu un asemenea amanunt. Ambitia este parte a unui orgoliu si a unei incapatanari rapace. Animalicul imi domina sexualitatea intru evitarea monotoniei masturbarii in cinstea himerelor. Sunt carnal din nevoia de a nega divinitatea ce ne lasa prada propriei putreziciuni. Ma zgaiesc ca un copil in reflexiile deformate are globurilor agatate anapoda in bradul de craciun si salivez la gandul caldurii, a albului, a bunatatii si a gandului curat, constient fiind ca totul este la fel de fragil ca materialul casabil al sferei argintii. Totul este asezat in umbra unor reguli pe care le respect din teama metamorfozarii dorintei de solitudine intr-o claustrofobie rece si umeda, a desfigurarii libertatii extreme de care am parte. Imi impun sa iubesc neconditionat propria-mi creatie, oripilat de gandul ca nimic nu poate ajunge la mine…momentele de ura si agresiune sunt intense si refuleaza in incarcaturi de adrenalina ce lasa urme fizice. Sunt stapanul cicatricelor. Sunt lordul disperarii si al argumentatiei prin coplesire verbala inutila…gandesc mai mult decat fac si scriu mai putin decat ar trebui…ma surprinde ca a ajuns sa imi pese…

Intru’ chipul si asemanarea sa

2010-10-18T15:44:00.000+03:00

Se aduna toti si isi dau cu parerea…se scarpina intre pene si isi zgarie solzii…”ii dam ploaie…ii dam frig…bagam ceva nori ca de plumb…ingalbenim funzele…si ceva noroi?...da…bun…aburim geamurile…ii amestecam gandurile…o facem sa il sune?...fortam femininul si il lovim peste bot cu o palma de feromoni…”…apoi se face liniste si toti se privesc complice…aproape ii deranjeaza ca au ajuns sa colaboreze… ”…cine dracu se crede asta de trebuie sa ii acordam atata atentie?...shhhh…ne aude…ce naiba!...ne ordonam putin ideile si ii dam de treaba sau…?...sau ce?...nu vezi ce ignorant e…eu vreau sa ies din gasca!...nu ai cum sa pleci decat daca el vrea asta…si ceva imi spune ca nu vrea…in fine…scriem si noi ceva?...”…apoi se apleaca peste paginile mazgalite de mina de carbune…dupa chipul si asemanarea lui …atotputernic creator al fiintelor ce ii ordona cu propriile-i ganduri…

Timpul este relativ…cuvintele sunt cateodata totul…

2010-10-18T15:21:00.002+03:00

Timpul este relativ…am simtit-o cu fiecare secunda ce s-a transformat in minut, fiecare minut ce s-a lungit intr-o ora si fiecare ora ce a devenit o eternitate. Imaginile se repeta parca intr-un cerc atemporal, un deja-vu. Ma uit la ceas si parca secundarul refuza sa se miste. Bateria probabil…sau…nu ma mai gandesc. Frigul imi musca cu salbaticie din obraji si ma indeamna sa tin mainile in buzunare. Incerc sa imi imaginez, dar realizez ca nu ar avea rost. Oricum nu pot sa ma apropii de momentul realitatii. Stiu ca este imprevizibil. Totul devine neclar intr-o mare de imagini fixe. Aburii refuza sa se mai ridice, pasarile raman suspendate in aer asemeni unor decupaje prinse cu dibacie pe o foaie albastra creponata cu nori. Sunt eu. Singur. Izolat. Brusc imaginile se pun in miscare. Fara sa vreau intorc capul si te vad…incerc sa opresc fortat timpul si sa schitez in gand fiecare miscare pe care o faci. Privirile ni se intalnesc, dar amandoi avem tendinta de a ne cauta sprijin in spatial inconjurator. Regretand clipa in care nu ne privim direct revenim si uitam de noi. Timpul se scurge usor si nu reusesc decat sa intind mana catre cuvintele ce ti se desprind de pe buze, de pe degete. Parfumul tau blocheaza atmosfera si apoi o lasa sa alunece pe langa mine. Ne-am zambit si ne-am pierdut in fiecare dintre noi. Stiam ca pot sa capat sau nu cuvintele ce descuie paginile viitorului. Ar fi putut fi orice altceva, ca rezultat al schimbului de energie. Dar am prins o pagina din ce va fi…astazi devine o noua zi in timp ce tu te dematerializezi pe aleile zenitului. Instinctiv simt cuvintele pe limba si parfumul lor imi inunda nasul. Pentru o clipa ezit…ar fi fost atat de usor sa te prind de mana si sa opresc timpul. Dar panza pe care te-am prins in culorile iernii ar fi putut ceda sub apasarea unei pensule prea grele ce ar fi deranjat cursul firesc al imbinarii cromatice. Pasesc pe urmele pasilor tai si sper ca mai pot prinde macar norii firavi ai unei expiratii ce parca s-a oprit pentru o clipa atunci cand m-ai privit. Cuvintele sunt cateodata de prisos. Cuvintele sunt cateodata totul…

*Reeditare

As putea...dar nu stiu daca...

2010-10-18T15:18:00.001+03:00

As putea sa descriu fiecare bucla a aburului ce mi-a iesit din gura…fiecare zbatere de aripi a vrabiilor ce se deplasau haotic si totusi ordonat pe deasupra cladirilor…fiecare scrasnet al bocancilor mei pe peretele de beton de care m-am sprijint…privirile intrigate ale celor ce ma priveau de la etaje…culoarea trecuta a unor frunze ce au incantat pentru ultima oara privirile…cerul brazdat de razele soarelui ce se luptau cu norii lui decembrie…frigul ce imi facea muschii sa vibreze…dar nu stiu daca ma pot incumeta sa descriu privirea ta…parfumul tau…clipa ce s-a oprit in timp atunci cand privirile noastre s-au intalnit…unele imagini sunt facute pentru pensula…pacat ca nu stiu decat sa scriu…

*Reeditare

Daca degetele mele ar fi creioane de carbune...

2010-10-18T15:14:00.000+03:00

Daca degetele mele ar fi creioane de carbune, nu ar putea sa descrie liniile ce iti compun trupul. Imperfectiunea fiecarui punct ce este aruncat parca pe o coala alba de hartie este perfecta. Imi plimb degetele pe corpul tau si nu ma pot opri. Desenez imaginar linia ce porneste de la baza gatului si incerc sa cobor usor catre piept, dar arcuirea salbatica a sanilor tai ma tulbura de fiecare data. Linia plana a abdomenului tau este intrerupta in lateral de proeminentele coastelor, ca si modelate de trecerea lina a apei, ce ma arunca in timp la opera Creatiei. Adam cu siguranta ar fi mandru de modelul nascut din coasta sa lipsa. Iar daca intinderea ametitoare a picioarelor tale nu m-ar fascina in aceeasi masura ca tot ceea ce reprezinti, m-as fi oprit sa respir o clipa pe Muntele lui Venus. Incerc sa imi imaginez cum te-as putea schita din aceleasi miscari pe peretele alb al camerei mele. Si realizez ca mi-ar fi imposibil. La fel cum aceste cateva cuvinte se apropie, dar nu ar putea nicicand reda spectacolul pe care goliciunea trupului tau il ofera. Unii ar putea crede ca sunt subiectiv…dar ei nu te-au intalnit inca…

*Reeditare

Karma

2010-10-08T12:50:00.001+03:00

La capatul fiecarei destinatii ar trebui sa iti descoperi lumea. Sa pasesti cu incredere pe fiecare treapta a destinului si sa stii ca undeva iti vei gasi intelesul. Sa privesti cu speranta catre nemarginit. Daca numai pentru o clipa am putea sa deschidem ochii cu adevarat si sa vedem harta drumului nostru, sa privim de la capatul scarilor, am invata sa fim mai buni…sau mai buni in a face rau. Oricum e vorba de perceptia fiecaruia cand vine vorba de ales partile. Deci, fiecare dintre noi ar trebui sa stie daca spirala vietii sale este in plan ascendent sau descendent…sau in orice alt plan. Am avea timp sa gustam mult mai intens din putinele clipe pe care le petrecem inlantuiti in trupurile noastre bio-degradabile. Dar banuiesc ca planurile mele nu au nimic de a face cu ordinea lucrurilor. Haos universal sau desfasurare implacabila a destinului…suntem piese pe marea tabla de sah a timpului si nu ne miscam pe o suprafata plana…pamantul este rotund pana la urma, nu?

*Reeditare

Visez visand

2010-10-08T12:45:00.001+03:00

Ochii mi se inchid usor. Toate lucrurile din camera incep sa se amestece intr-un carusel halucinant. Iti simt parfumul. Incerc sa imi tin ochii deschisi si totusi nu te vad. Tresar mecanic cuprins de valuri de relaxare musculara. Redevin lucid si te caut in aceeasi liniste ce ma inconjoara. Pleoapele-mi devin tot mai grele. Te zaresc. Totul pare nemiscat si neatins. Incerc sa rostesc un cuvant, dar degetul tau imi apasa usor pe buze. Te aud fredonand un vals pierdut pe puntea unui vapor din alte vremuri. Nu ma pot misca, dar zambetul tau ma linisteste. Plutesti in jurul meu si tot ce imi doresc este sa te pot opri pentru o clipa si sa te strang la piept. Dar nu pot...nu pot decat sa te privesc si sa imi umplu narile de aroma trupului tau. Nu pot decat sa visez ca vei fi a mea...sa visez visand...

*Reeditare

Noapte buna

2010-10-08T12:42:00.001+03:00

Nu pot sa dorm. Sunt atat de aproape de taramul viselor si nu pot sa imi ordonez gandurile, sa ma linistesc si sa adorm. Valuri de simtiri se rastoarna peste centrul sufletului meu, incat ochii refuza sa se lase cuprinsi de panza somnului. Nu e nimic clar. Nu e nimic cum ar trebui sa fie. Cateodata ma simt pierdut si singur intr-o lume ce imi zambeste fara continut. Imaginile se succed fie cu repeziciune, fie prea incet. Alunec printre grimase si trairi false si incerc sa nu ma patez cu superficialitatea lor. Cateodata imi pare ca-mi platesc pacatele prins intr-o lume fada. Ar fi atat de usor sa ma pierd in bratele ei, daca ea ar fi un pic mai mult decat o iluzie. Acum sunt pur si simplu incoerent. Ar trebui sa incep sute de idei si sa nu termin nici una. Sa le arunc pe foaie si sa le scriu iar si iar, pana or sa aiba cat de cat sens. Ar insemna sa iti fur timpul cu cuvinte ce poate nu ajung niciunde. Sa te fac sa ratacesti in iadul gandurilor mele si sa nu iti ofer decat o intrebare fara raspuns sau un raspuns fara o intrebare. Mormane de trairi fara noima. Sau poti sa uiti de toate si sa imi spui noapte buna...vise placute...

*Reeditare

Patetic de irezistibila

2010-10-05T13:05:00.000+03:00

Ne plimbam de mana prin lanul de grau si lasam vantul sa ne uneasca destinele. Nu ne pasa de trecut sau de viitor. Tot ceea ce avem este aici, acum. Te iubesc asa cum fiecare vers al unei poezii gaseste in sine muzica sufletului celui ce le-a scris. Razele soarelui ne ard orajii, iar noi ne privim fara sa scoatem o vorba. Nici nu este nevoie. Te simt ca si cum ai fi o bucata din mine, ca si cum gandurile mele sunt o carte, iar tu o poti citi. Dragostea este cateodata atat de patetica si totusi atat de frumoasa. Este motivul pentru care nu trebuie sa explici nimic nimanui. Este cateodata inexplicabila si cateodata stupida. Este facuta sa ne demonstreze ca orice chibrit poate fi un foc strasnic in semineu. Ne amesteca toate conceptele si ne darama teoriile de viata. Nu tine cont de nimeni si de nimic. Poate fi o binecuvantare sau un blestem. Sau poate fi o iluzie...

*Reeditare

Ziua A…steptarii…

2010-10-05T12:58:00.000+03:00

Sunt in asteptarea zilei in care totul se va lamuri, ziua in care ma voi pierde in ceea ce conteaza cu adevarat. Ziua in care o sa pierd totul, doar ca sa pot renaste acolo unde ar fi trebuit sa fiu de la bun inceput. Mai am cateva testamente de implinit, cateva vise de dus la capat si apoi ma pot ocupa de mine…departe de perfectiune, imbratisand greseala si uitand de socializarea omniprezenta. Sunt in asteptarea unui semn de nicaieri si a unei guri de aer proaspat. Ziua in care nici o tara nu imi va fi acasa si nici un suflet nu imi va plati chirie. Ziua in care voi inceta sa mai depind de propria-mi constiinta. Ziua A…steptarii…unei noi vieti…

...iar tu...niciunde...

2010-10-05T12:47:00.000+03:00

Am iesit din camera noastra de hotel. Inchid usa si deodata totul incepe sa se miste. Numerele de pe usi dispar, scarile se contorsioneaza in incercari haotice de o crea noi legaturi. Apas pe clanta, dar usa este acum inchisa. Te strig, dar nu aud decat ecoul vocii mele. Mocheta visinie de pe hol ma indeamna sa alerg, sa te caut. Dar as petrece o vesnicie in cautarea ta...sunt mii de usi ce parca se amesteca intr-un con urias...si cad...apa imi umple narile si atunci imi dau seama ca trebuie sa imi tin respiratia si sa inot catre suprafata. Cu ochii larg deschisi nu vad decat perdeaua de bule de aer ce se ridica catre lumina. Ma zbat si ajung la suprafata. Undeva in zare se vede tarmul. Imi umplu plamanii de aer si incep sa alunec printre talazuri catre mal. Ma tarasc in genunchi pe nisipul plin de pietris si incerc sa imi numar bataile inimii. Ritmul este ametitor si tot ce pot face este sa ma intind si sa ma odihnesc. Apoi vocea ta...ma ridic sleit de puteri si urlu..."TE PIERD DE ATATEA ORI SI AI INDRAZNEALA SA MA MAI BANTUI?...". Zambesti si buzele abia ti se misca..."Ce te face sa crezi ca eu te bantui? Visele mele se sufoca de prezenta ta si tot ce primesc este un cosmar? Te urmaresc si te simt...iar tu pretinzi ca ma cauti?" Raman blocat si nu stiu ce sa mai cred...gandurile mi se amesteca asemeni spumei marii ce se loveste cu forta de stanci...ma intind la loc si simt cum nisipul este acum panza, iar cerul, tavanul camerei mele...iar tu...niciunde...

*Reeditare