trafic.ro

duminică, 17 ianuarie 2016

Inexistent



        Era evident că nu îi mai rămăseseră vise de dat la schimb. Zilele ponosite cu trai anost își culegeau roadele din plin. L-am întâlnit într-un moment în care toate liniile vieții sale, fie se dizolvaseră în absențe ale sensului, fie fuseseră retezate în circumstanțe greu de imaginat. Cu ochii pironiți pe chipul său, eșuam lamentabil în a îi descifra inexpresivitatea prinsă într-o luptă surdă cu forța gravitațională ce îi curbase gura, aruncându-i obrajii către bărbie. Privirea i se pierdea, lipsită de sprijin, către nicăieri, cu pleoapele deschise într-o exoftalmie artificială. Irosindu-și lacrimile, se încăpățâna să nu clipească, teleportându-și sufletul către alte zări. Dacă timpul s-ar fi oprit pentru el, ar fi fost mai pregătit ca niciodată. Îmi era imposibil sa citesc urme ale unor regrete, să descopăr traume, povești de iubire spulberate sau deznădejdi ale umanului cicatrizat. Începusem să mă îndoiesc de palpabilul existenței sale. Corpul părea că i se transformă în ceară, brațele fiindu-i împânzite cu vene ce căpătau nuanțe pământii. Dacă și-ar fi permis luxul de a renunța la puls, ar fi aruncat sub picioarele furnicarului uman zvâcnetele musculare ale motorului sangvin. 
        Ca un vârtej amețitor, atmosfera pe care o crea mă prinsese într-o sarabandă a panicii și a lipsei de sens. Toate gândurile mi se  transformaseră într-un ansamblu mucilaginos de amintiri obscure. Imobilitatea sa devenise molipsitoare. Tresărind a viață, m-am smucit din reveria bolnăvicioasă și mi-am continuat drumul, depășind cu pași împiedicați amorțeala omniprezentă. Pierdusem noțiunea timpului. Rătăcind în noapte, mi-am îndemnat mintea să zburde printre amintiri pline de sens, să jongleze cu imagini, cu sunete, cu orice ar fi îndepărtat ceea ce părea a fi terifianta priveliște a nimicului. Întunericul acelei priviri aruncase piatra îndoielii pe culoarul îngust al speranței mele greu încercate, umplându-mi sufletul cu ecoul haosului absolut. Nu îmi mai amintesc când am lăsat străzile în urmă, când am închis ușa și am notat în agenda perisabilă a prezentului de atunci dimensiunile acelei pribegii. Fusese un marș forțat către lumină, o fugă din calea deformării și a pierzaniei. Dacă iadul ar exista, în acea seară îi întâlnisem ambasadorul suferinței.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu