trafic.ro

luni, 25 ianuarie 2016

Anonymus Erro




          Pereţii blocurilor se ridică până la cer. Străzile înguste, mărginite de trotuare pe măsura zgârceniei celor ce le calcă, descriu trasee pe care le urmează fără noimă. Viaţa i se înscrisese pe o altă traiectorie, însă vocile realității l-au rătăcit în neştire, perpetuându-se până în prezent ca ecouri maladive. 
        Cu mustăți generoase, îmbibate cu galbenul tutunului, haine nepotrivite căldurii infernale prin care înaintează şi unghii mărginite de negrul pământului în care încearcă să se îngroape în fiecare seară, ţine la distanţă nările fine ale purtătorilor de dantelă, cusută de existențe imaculate cu o falsă pudoare.     
         Totul pare simplu acum. Gunoaiele sunt surse inepuizabile de minunăţii, resturi scăpate zilnic din grija stăpânilor. Lorzii ferestrelor închise privesc cu oprobriu de după perdele, ferindu-și prezențele de căutările hoinarului. Acuzat pe nedrept de o condiţie pe care nu o poate evita, bătrânul îşi duce cu capul plecat cele câteva vise, încăpățânându-se să reziste senzației de foame ce îl însoțește permanent. Durerile constante pe care le poartă cu mândrie, sapă grimase și îi dictează marșul împleticit. Revolta surdă se sufocă în marea de neajunsuri, iar  sudalmele se risipesc în mișcări sterile ale buzelor.
           Golit de spiritualitate, izolat de semenii săi, nu schimbă vorbe gratuite cu nimeni. Îşi poartă crucea către acelaşi nicăieri cu care s-a obişnuit deja. A încetat de mult să îşi mai pună întrebări. Viaţa nu are răspunsuri, iar destinul nu există. Singura sa speranţă rămâne agăţată de dimineţile ce nu ar trebui să mai vină. Lipsa de sens îl condamnă la mizerie. Dincolo de întunericul veşnic, va păşi fără trup. Până atunci, va continua să îşi poarte oasele pe străzile îngropate în ciment. Anonimatul îl recomandă.

marți, 19 ianuarie 2016

Enumerori




     Un fulg de nea, născut din haos, rostogolindu-se într-un amestec ce ne ascunde, nouă muritorilor, identitatea desăvârșită și liniile imposibile.

     Perfecțiunea întruchipată în penele aliniate perfect, protejând corpul firav al rândunicii de exteriorul ce se scurge mult prea lent ca sa îi poată aprecia grația.

     Irisul ce prinde în amestecul său de culoare poarta pupilară a sufletului, mărginind întunericul ființei noastre.

     Anatomia diversității, ascunsă prin ignoranța mulțimii, sărăcindu-ne dorința de cunoaștere prin izolările selective autoimpuse.

     Frumosul mânjit cu indiferența plămădită de orânduiala ce ne este îndesată pe gât de gulerele scrobite și mințile nepăsătoare ale îndrumătorilor infectați cu termene limită.

     Picăturile de nori ce cad pradă burlanelor șuvoiului de mediocritate se risipesc în aerul îmbâcsit al urbanizării.

     Carnalul ce copleșește fiorul și vulgaritatea ce justifică nevoia de sacru, ne umplu retinele și ne sărăcesc spiritul.

     Prea puțin pentru o lume atât de îngustă, văduvită de răsfoirea apatică a căutătorilor de nimic, unul zgomotos și orbitor, unealtă a fracturărilor săvârșite în numele vânătorii de priviri. Atunci când detaliile sunt măsluite și amestecate într-un tablou ce ar trebui să fie pe placul tuturor, libertatea devine un termen condiționat de informații ciuntite, sortite unui public ce tânjește după suficiență. Sămânța Edenului pierdut încolțește în fiecare dintre noi. Păcatul suprem se poate dovedi a fi uitarea de sine, sistarea căutărilor începute în paginile copilăriei pline de basme. Totul în numele...

     Când a fost ultima oară când te-ai privit cu atenție în oglindă?

duminică, 17 ianuarie 2016

Inexistent



        Era evident că nu îi mai rămăseseră vise de dat la schimb. Zilele ponosite cu trai anost își culegeau roadele din plin. L-am întâlnit într-un moment în care toate liniile vieții sale, fie se dizolvaseră în absențe ale sensului, fie fuseseră retezate în circumstanțe greu de imaginat. Cu ochii pironiți pe chipul său, eșuam lamentabil în a îi descifra inexpresivitatea prinsă într-o luptă surdă cu forța gravitațională ce îi curbase gura, aruncându-i obrajii către bărbie. Privirea i se pierdea, lipsită de sprijin, către nicăieri, cu pleoapele deschise într-o exoftalmie artificială. Irosindu-și lacrimile, se încăpățâna să nu clipească, teleportându-și sufletul către alte zări. Dacă timpul s-ar fi oprit pentru el, ar fi fost mai pregătit ca niciodată. Îmi era imposibil sa citesc urme ale unor regrete, să descopăr traume, povești de iubire spulberate sau deznădejdi ale umanului cicatrizat. Începusem să mă îndoiesc de palpabilul existenței sale. Corpul părea că i se transformă în ceară, brațele fiindu-i împânzite cu vene ce căpătau nuanțe pământii. Dacă și-ar fi permis luxul de a renunța la puls, ar fi aruncat sub picioarele furnicarului uman zvâcnetele musculare ale motorului sangvin. 
        Ca un vârtej amețitor, atmosfera pe care o crea mă prinsese într-o sarabandă a panicii și a lipsei de sens. Toate gândurile mi se  transformaseră într-un ansamblu mucilaginos de amintiri obscure. Imobilitatea sa devenise molipsitoare. Tresărind a viață, m-am smucit din reveria bolnăvicioasă și mi-am continuat drumul, depășind cu pași împiedicați amorțeala omniprezentă. Pierdusem noțiunea timpului. Rătăcind în noapte, mi-am îndemnat mintea să zburde printre amintiri pline de sens, să jongleze cu imagini, cu sunete, cu orice ar fi îndepărtat ceea ce părea a fi terifianta priveliște a nimicului. Întunericul acelei priviri aruncase piatra îndoielii pe culoarul îngust al speranței mele greu încercate, umplându-mi sufletul cu ecoul haosului absolut. Nu îmi mai amintesc când am lăsat străzile în urmă, când am închis ușa și am notat în agenda perisabilă a prezentului de atunci dimensiunile acelei pribegii. Fusese un marș forțat către lumină, o fugă din calea deformării și a pierzaniei. Dacă iadul ar exista, în acea seară îi întâlnisem ambasadorul suferinței.

marți, 12 ianuarie 2016

Vertij


         Vorbele i se par zgomote. Îşi acoperă urechile cu palmele. Gurile lor aruncă cu sunete ce se amestecă într-un vertij halucinant. Cu ochii închişi, își imaginează că este singur. Se ghemuieşte pe mocheta aspră şi lasă vuietul să îi dea târcoale. Fâşii de lumină îi brăzdează pleoapele. Clapele unui pian imaginar sunt apăsate de degete nevăzute. Simte greutatea pereţilor, în timp ce regăsirea sinelui hoinăreşte pe meleaguri de poveste. Desenează hărţi ale altor lumi şi îşi alege destinaţii nebănuite. Întinzându-şi aripile, topeşte norii şi străpunge cerul. Stelele i se aşează pe piele. Devine o amintire tot mai ştearsă, iar  pământul uită să îi revendice particulele. Doar numele i-a mai rămas, rostit mecanic de chemări ce nu își vor mai găsi răspuns, un ecou ce se topește în pașii zilelor trecute. Uitarea nu iartă pe nimeni. Întunericul este absolut.

vineri, 8 ianuarie 2016

Distopia



            Dinții scrijelesc metalul, în mușcături fără sens, justificate de o foame teribilă. Ochii le sunt injectați, iar creierul golit de materia cenușie ce ne separa de animalicul dezlănțuit. Fără urme de remușcări, calcă în picioare materia umană, indiferent de vârstă, prădând naivitatea și slăbiciunea, impunând o selecție artificială, într-un proces ce plagiază, cu tente draconice, ceea ce natura săvârșește în perioade de nemăsurat.
         Măcinând oasele  în făină, încărcând cu salivă bucățile smulse din trupuri fără apărare, săvârșind un genocid de neimaginat, ne obligă să mărșăluim către nicăieri, oferindu-ne alternative sădite bolnav în identități deformate. Cu piepturile umflate de falsă originalitate, sucombăm într-un joc ticluit de mințile bolnave ale celor ce ne grăbesc clipele, îmbuibându-ne cu gunoaie colorate. Pas cu pas, ne scufundăm în nămolul existențial impus, învățând să trăim după regulile lor, să luptăm după regulile lor, să înlocuim piese depășite din propriul lor sistem, angrenaj ce ne doboară semenii, totul sub semnul progresului și al binelui universal.           
           Pierduți în teorii ale conspirației, lăsăm să ne treacă pe lângă urechi realitatea maladiv măsluită de păpușarii sterili ce își asumă rolul divinului, al pastorilor, al diriguitorilor ce, aparent, își ucid propriile vintre cu decizii pe care responsabilitatea propagării umanității către un viitor selectiv le confirmă damnarea veșnică. Sub astfel de pretexte, liderii, goi pe dinăuntru, lipsiți de suflet, săvârșesc cu sclipiri în ochi, planuri aberante ale dezumanizării, ale depopulării și îndobitocirii universale. Cu frâiele carului alegoric, înfășurate până la sânge pe membrele încleștate pe puterea generată de un sistem, pasat la nesfârșit propriei seminții, își urlă profețiile și își schimbă culorile după bătaia vântului, punând în scenă un spectacol la care ne obligă să cumpăram bilete.
         Ștampilați, înregimentați, controlați, verificați, uniformizați, încolonați, împrăștiați, slăbiți, îmbolnăviți, mințiți, amăgiți, terorizați și subjugați, ni se oferă un minimum negociat la sânge, stropi otrăviți cu miraje ale unor ascensiuni sociale ce se blochează la etajele inferioare.
           Desființarea valorii și impunerea ca normă a submediocrității, dizolvă puseurile de geniu ale minunatului lanț de reproducere, ticluit cu pricepere de mama natura. Lipsiți de imaginație debordantă și de exemple pozitive, observând cum în ochii celor mai buni dintre noi se stinge treptat flacăra speranței, ne obișnuim cu gândul ca „nimic” este mult mai bine decât „deloc”. Cu mii de termeni ce ne anagramează direcțiile, cu arme de întortochere psihică ațintite asupra celor ce zvâcnesc a rebeliune, ne găsim ordonați într-un sistem plin de tuneluri ale căror ieșiri nu se îndreaptă către o destinație meritorie, ci către obscuritate și uitare. Iar cum istoria este scrisă de cei care sting lumina, generațiile ce încolțesc, fără amintiri, vlăstarele tabula rasa, își vor pierde rădăcinile și vor fi baza de susținere a malaxorului de carne vie.
            Viitorul a încetat de mult să mai sune. Receptorul a uitat sunetul uniform al tonului de apel, iar firele smulse din perete asigură un somn liniștit torționarilor. Mâine cu siguranță va fi mai rău, iar noaptea va fi oricum, dar numai bună nu. Cât despre trezit, ne vom număra în zori mai puțini.