trafic.ro

marți, 29 decembrie 2015

Contorsionări ale filozofiei de sine


      
            Oscilez între simplitate și ultra-complex, între respirația calmă a lucrurilor decise instinctiv și contorsionarea fără sfârșit a analizei filozofice. Între siguranță și echilibru, pe de-o parte, și veșnica metamorfozare a unor stări de spirit ce nu se conformează cu banalul, pe de altă parte. Am înfruntat noaptea și m-am pierdut în întuneric, amestec de pulbere cosmică și picături de nesfârșit. M-am disecat cu grijă și mi-am agățat frânturile de stele. Opresc din când în când linia caldă a sentimentelor ce îmi întunecă rațiunea și mă las prădat de subiectivism. Nu este o priveliște demnă de admirație. Nu sunt o îmbinare plăcută de culori. Sunt monotonia unui punct roșu, pe o coală neagră, prins discret sub umoarea apoasă a spectatorilor involuntari. Pot fi o clipă lipsită de inspirație și un unghi închis sau mă pot pierde în mii de pagini de infinit și desacralizare. Sunt prea obișnuit cu realitatea ca să pot zbura către neștiut și prea liber ca să accept compromisuri veșnice. Sunt prins între ciocan și nicovală, având pe piele câte puțin din pilitura ambelor metale. Sunt în purgatoriu. Raiul și iadul mi se par legende, mituri. Agonia și extazul sunt puncte de control ale unui traseu invizibil, unul pe care fie îmi este imposibil să mă avânt, fie indiferentă rătăcirea. Sunt maestrul aburilor ridicați la rang de ceață. Sunt lordul conversațiilor ce se pierd în conținutul stufos al biografiilor fără sfârșit. Sunt o pungă mare de hârtie plina cu stele și un pahar generos mângâiat cu alcool. Sunt suficient de împrăștiat și totuși aprig în renunțări. Sunt liber în propria-mi celulă și prizonier al unei lumi fără granițe. Sunt gândurile scoase cu cleștele dintre circumvoluțiunile materializate cenușiu, cu grație ridicat la rang de om. Sunt identic în o mie de feluri și cu cât mă străduiesc mai puțin, cu atât sunt, mai ușor. Bine ai venit în drumul meu.

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Despre iubire



              Absorbit de poveștile la care aveam acces în clipele ce se pregăteau să mă fure pentru lumea viselor, am ales mereu îmi imaginez frumosul. Fără să neg întreaga paletă de sentimente ce definesc umanul, am fost întotdeauna fascinat de iubire, în toate formele ei, fiind de-a dreptul intrigat de pasiunea cu care o pleiadă de îndrăgostiți își descriau trăirile. Inevitabil, am ajuns să consider că este imposibil ca toată nebunia să fie doar un joc și am căutat răspunsuri ce să îmi satisfacă nevoia de a înțelege.
          Chiar dacă sunt subiectul unor controverse milenare, învățăturile biblice ce propovăduiesc dragostea, au la bază aceasta minunată trăire. O paralelă între Dumnezeu și dragoste a devenit doar o chestiune de viziune și fără să îmi dau seama, am cochetat cu ideea transformării luminii divine în sursă de inspirație. Și așa am ajuns să îmi imaginez că iubirea este zeul suprem, iar îndemnurile sfinte i-ar aparține. Chiar dacă au iz de porunci, sunt cât se poate de simple și evidente.

Suntem liberi să alegem iubirea, în aceeași măsură în care am putea trăi până la adânci bătrâneți fără ea.


Iubirea este bună și iertătoare până și cu sufletele păcătoase .



Credința nu se poate cumpăra și nu se poate impune.



Iubirea capătă sens doar în sufletele ce i se deschid.



Ferice de cei săraci cu duhul, pentru că ei acceptă iubirea în forma ei cea mai pură, simțind absolut, lipsiți fiind de aportul excesiv al materiei cenușii, a „întunericului” cunoașterii ce le-ar putea pune la îndoială credința.



Copii sunt puri și nepătați, pentru că ei iubesc fără să perceapă pericolul înșelăciunii.



Ispita se prezintă în cele mai frumoase forme, tentându-ne să renunțăm la iubire, aruncându-ne în veșnica vânătoare a trăirilor extreme, dar goale și niciodată suficiente.



În fața iubirii, nu contează bogățiile sau sărăcia, nici mințile ascuțite și nici cei năpăstuiți cu gânduri puține, culoarea pielii sau vârsta. Toți suntem egali în fața ei.



Iubirea nu renunță niciodată la noi, chiar dacă noi alegem sa îi întoarcem spatele.



Iubirea este mereu prezentă, mereu veghind.



Iubirea este în noi, chiar dacă vrem sau nu să recunoaștem.



Iubirea se onorează și se venerează.



Iubirea nu cere sacrificii în sânge.



Iubirea este întreg.

            Facilul negării unui sentiment atribuit unui amestec chimic, este întărit de absența palpabilului. Iubirea nu se arată în „carne și oase” nimănui. Ea se simte. Da, poți să consideri că nu există și să urmezi pașii celor ce au renunțat sau poți să avansezi către infinit, către îmbrățișarea fericirii de poveste, trăind o viață întru’ iubire.
            Par file de poveste sau rânduri ale unor pergamente îndesate în crăpăturile unor stânci, dar este doar un vis. Al meu. Departe de a fi o propagandă sau o hulire, jocul substituirii mi-a așezat zâmbetul pe buze. Magnetismul acestei trăiri transformă și deschide suflete într-o proporție egală cu împlinirea și frumosul. Absolut discutabil și poate facil de interpretat, însă nu imposibil de acceptat. Fără pretențiile unei descoperiri epocale, îmi adun paginile sub coperțile timpului și mă las purtat de realitatea pe care o aleg: una creionată cu frânturi din mine.   

miercuri, 23 decembrie 2015

Fără răspuns



          Pașii i se amestecă cu aburii iernii, hrănind ceața ce se deformează și îi umple nările. Părul desfăcut i s-a așezat pe umeri și se îmbâcsește cu cenușiul ce anunță hegemonia anotimpului privat de alb. Ochii își pierd culoarea, injectându-se cu inconștiență. Mâinile îi alunecă pe lângă corp și degetele schițează forme nebănuite. Evită cu ușurință trunchiurile îmbuibate cu lemn și se lasă purtată pe cărări neștiute, adânc îngropate sub covorul de pietre. Zvâcnește și tresare ca posedată, dominată de fiorii nesăbuinței absolute. Transpiră lacrimi reci. Ecouri șterse se amplifică și îi domină . În picioarele goale, purtată către nicăieri, a uitat să se mai oprească. Avansează în spirale nesfârșite și își caută identitatea în roluri perfecte. Cu privirea pironită către orizont, schimonosește amintirea unui chip, în timp ce buricele degetelor rememorează atingerea. Colțurile gurii trădează un rictus, iar nările i se lărgesc într-o adulmecare a particulelor familiare. Valuri de durere îi însoțesc umbra. Marșul continuă. Încercările îi sunt sortite eșecului. Himerele deformează. Buzele se mișcă, limba i se arcuiește, iar vocea îi murmură a neînțeles.

„Către ce mă îndrept?...ce am uitat?...de ce?...pe cine am uitat?...cine?...dar poate...nu…nu…nu...”

           Gâfâie sacadat, căutând amintirea primei rugăciuni. Îi este imposibil să se oprească din marșul haotic și refuză îngenuncherea. Nu își poate împreuna palmele și renunță să hrănească gândul încolțit.

„Cum am ajuns aici?...ce s-a întâmplat?...unde sunt toți ceilalți?...care ceilalți?...cine mai era?”

            Nimicuri i se înghesuie sub frunte și îi joacă feste, o privează de motiv, de concluzie, de destinație. Propagarea către infinit o domină. Ignoră realitatea. Perpetuează coșmarul.

„Nu pot leșina acum…nu pot…dar dacă m-aș opri?...să respir măcar...”

            Un gând, un vis, o fracțiune de liniște. Își simte tălpile pulsând a rădăcini. Nemișcarea o înfioară. Își ridică rochia și înaintează…înaintează…dar…ceva lipsește…

„Trebuie să simt…trebuie…trebu…treb…tre…tr… trebuie să simt…trebuie...am iubit parcă…da!…da!…sigur!…am iubit…oare chiar am iubit?...oare?”

            Marșul îi macină energia și îi umple mușchii cu contracții involuntare.

            Semi-inconștiență. Transă. Haosul perfect amestecat în algoritmi. Existența amplă a omului de dincolo de obsesie. Teamă. Își scutură capul și reasamblează perspectiva. Îndoiala este la post.

„Trebuie…ar fi trebuit să ajung?…unde să ajung?...mai pot ajunge?”

            Gustul amar îi îmbracă obrajii și îi îneacă limba.

„Dar dacă mor?...sigur o să mor!…o să mor singură?...dar vocile?…de unde vin vocile?...și cine e el?...de ce îl simt?...cum pot să îl simt așa?…dacă aș putea măcar să îmi amintesc cum îl cheamă…cum îl cheamă…”

            Ecourile gândurilor ei vibrează permanent în timpane. Fără scop, fără rost, fără perspectiva unui vis frumos. Abandonul acompaniază nebunia înaintării către nicăieri, trădând veșnicele căutări ale perspectivelor fabricate artificial.

„Dacă mi-aș aminti măcar cum mă striga…oare cum mă striga?”

            Șoaptele pendulează într-un continuu du-te-vino al uniformizării. Cu privirea pironită pe zenit, dincolo de lumină, lasă o dâră de voci și scrisori imaginare fără sfârșit, fără destinatar, fără răspuns.

duminică, 20 decembrie 2015

Prea târziu


           
            M-am minţit, am întors capul şi, cu naivitatea copilului ce ascultă poveşti la gura sobei, i-am ascultat durerile, crezând că este nemuritor. Ascuns în norii propriei sale enigme, m-a izolat cu priceperea părintelui ce îşi fereşte copilul din faţa realității nemiloase.
            Chemarea sângelui m-a trezit din reveria bine ţesută de siguranţa vocii lui, de umbra uriaşă a celui ce răzbeşte dincolo de imposibil.  Cumva, destinul îl îngenunchease. Gonind pe străzile ultimei întâlniri, am lăsat imaginile să deruleze amintiri ale rădăcinilor ce ne legau, departe de ochii celorlalţi și de aparenţele reci ale ciocnirilor pline de orgoliul tinereţii şi statornicia vârstei sale. Lacrimile se înghesuiau la colțurile ochilor, dar avântul şi iminenţa întâlnirii cu îngerul morţii, mi le uscau. Tălpile-mi ardeau, iar asfaltul aspru, plin de griul realităţii, parcă multiplica distanţa într-un parcurs interminabil. Cu pieptul bubuindu-mi a curaj, îmi doream sa îi fiu alături, să îi strâng capul la piept şi să îi împrumut din vâltoarea tinereţii mele. Să las sufletul să îmi mugească a răzvrătirea celui ce simte lama nemiloasă a ireversibilului. Să înfruntăm împreună marşul macabru al zorilor din altă lume. Să îmi aşez buzele pe fruntea lui şi să îmi reconfirm credinţa veşnică, într-o chemare absolută a clocotului ce ne umple venele. Să îi spun că îl voi agăţa în adâncul trupului meu şi îi voi oferi găzduire, până când mă va striga de dincolo de viaţă. Până când vom fi din nou împreună. Dar clipele s-au scurs, iar paloarea pielii sale se reflecta în clepsidra goală. Am îngenunchiat lângă patul său şi mi-am urlat neputinţa, blestemându-mi paşii, prea mărunţi, pentru un marş atât de lung.
            Mi-am luat la revedere, cu capul aşezat pe pieptul eliberat de bătăile unei inimi înfrânte de asprimea unei suferinţe suprimate cu eleganţă şi demnitate. Mi-aș dori să am aceeaşi tărie şi forţă, când soarta îmi va fi potrivnică, dar mă tem că voi eşua lamentabil. Mi-aş fi dorit să mă înveţe asta, înainte de a fi prea târziu. Dar nu a mai apucat...îmi pare rău...tare rău...

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Unii dintre noi...




        Poveștile frumoase nu se potrivesc tuturor. Iluziile la care suntem îndemnați să visăm ne apar ca adăugiri pe care mai mult le respingem decât ni le însușim. Unii dintre noi se îndrăgostesc de suflete ce nu vor fi ale lor niciodată. Unii dintre noi iubesc, descoperind profunzimi ce frizează dureri străine de cele cu care ne-am obișnuit corpul. Senzația acută de „mai mult decât ar trebui” stârnește grimase ce ascund suprasaturarea. Dragostea nu așteaptă, nu are răbdare, te prăbușește în cioburi de lut și admiră de pe eșafod cum, cu degetele zdrelite, recompui mozaicul vârtejului pe care îl simți, legat la ochi cu eșarfa abandonului total. Iar cum talentul nu zăbovește pe toate aleile, plăsmuirile bâjbâielilor noastre nu ne hrănesc așteptările, ne fac inutile învățăturile, ne subminează sacralul asimilat fără întrebări. Ne adunăm frânturile și pășim împleticit către banal. Ne mușcam buzele și ne jurăm că niciodată…și apoi…indiferență și categoric. Ecoul durerii revine în valuri zdrobitoare și în reacția violentă a suferinței. Gândurile orbitează în jurul negării. Blesteme, sudalme, lacrimi, inima  pulsând sângele în tâmple. Glasurile neîmplinirii își fac loc printre tunetele disperării. Desexualizăm carnalul și îl așezăm în cutii pe care le dosim în întunericul uitării. Cu gust de dependență încărcându-ne porii, instituționalizăm poezia, o jupuim de esență și, mințindu-ne, ne eliberăm, doar ca să picăm în extreme ce hrănesc războaie. Oricât de departe am fugi, nu vom putea scăpa de ce ne este dat să trăim. Unii dintre noi nu pot sa înțeleagă basmele, în timp ce alții chiar iubesc.