Probabil nu vrei sa citesti asa ceva

Totul se reduce la teama. Imi hranesc visele cu mobilizare si solutii. Retraiesc esecuri si le transform in izbande, savurand pentru cateva secunde nocturne o fericire pierduta. Ma transform intr-un morman de necomunicare si infrunt fara mila posibilele piedici, din teama de a nu fi invins. Nu sunt un mare fan al durerii si in nici un caz al umilintei. Nu imi dezvolt masochismul sufletesc din dorinta de a invata din greseli, ci mai degraba elimin din start posibilitatea esecului. Imi autocultiv o mentalitate de invingator si descopar ca sunt suspendat in indecizie. Imi estimez optiunile si se pare ca estimare asta nenorocita o sa dureze o vesnicie…a…am uitat…nu am atat timp.

Am parcurs o parte din drum si ma aflu nicaieri. Poate ca sunt pe o scara valorica sociala acceptabila, dar asta nu are nimic de a face cu ce imi doresc. Responsabilitate…poate despre asta este vorba. Poate am oboist de atatea responsabilitati, de atatea obligatii si mai ales m-am cam saturat de asteptarile tuturor.

Vegetez intr-un moment ce se repeta de cativa ani. Mi-am redus volumul gandurilor, al cuvintelor scrise, al ideilor. Hibernez in asteptarea unei raze de soare ce nu mai vine. Ma scarbeste optimismul fals si zambetele comerciale ale unor asa-zisi adaptati la social. Joaca dupa reguli scrise sau nescrise, respectari de ierarhii si pupincurisme ieftine. Succesul vandut la taraba in coperti lucioase si speranta la mai bine. Binele cui? Sub ce forma? In cat timp? Pana cand? Sec. Mai nimic concludent in afara de asezarea liniara intr-o linie de consum.

Niciodata nu m-am simtit atat de lipsit de importanta. A nu se confunda cu popular aka celebru. Pur si simplu mic si absolut inlocuibil. Sters, redus la roluri pasagere si trairi de moment. Incertitudini, demonstratii, ipoteze, poate ca, poate ca nu, poate. Cine isi poate imagina o linie seaca si plina de gauri a unui sablon ritmic, chiar nu are imaginatie. Asa ceva nu trebuie imaginat, din moment ce exista prin noi. Balanta se inclina catre evidenta rebeliune…si daca razvratirea nu ma caracterizeaza? Sunt suspendat, nici cal, nici magar, nici soarece, nici pasare…ca un liliac…comercial, nu? Bine, nici ca un melc, nici ca o scoica…un fel de nici iarba, nici copac. Amestec insuficient de treburi, piese, caracteristici.

Ma poticnesc in tampenii pe care le-am tot facut. Unele indemnat, unele din dorinta de a demonstra idiotenii ce nu aveau nimic de a face cu mine, dar usor de realizat, unele din resemnare. Nu imi amintesc cand a fost ultima oara cand mi-am dorit cu adevarat ceva. Ceva care sa imi hraneasca sufletul…ceva…ceva…o idee care sa ma salveze din vidul asta in care plutesc fara directie. Nu stiu. Habar nu am ce dracu ar trebui sa fac cu viata mea, din moment ce aud tot mai obsesiv cum ticaie orologiul biologic al degradarii umane. Toti ne sfarsim si zambim ca niste cretini in fata lectiilor ce ne imbarbateaza sfidand nemurirea. Cine dracu are nevoie de asa ceva? Ne-am plictisi. Cacat! Indoctrinare. Sacrificiu de sine, simt civic, onoare, morala. Nu pledez pentru anarhie, dar mi se pare depasita idea cu impacarea de sine. Sine reprezentand ca grad de satisfactie ce? Ieftin si comercial. Rulaj industrial al materiei umane. Mormane si mormane de cadavre, pereti ornati cu mii de cranii. Vieti irosite ce nu mai spun povesti. Degradare si trecator. Nu este genul de criza creatoare cu “trebuie sa las ceva notabil in urma mea”. Este vorba despre o privire sincera asupra non-valorii popularizate ca si consumerism organic. Repede, mult, degeaba. Piese de sah pe table ale unor alti semeni. Cercuri vicioase ce se repeta istoric, cu etichete noi, stralucitoare. Sec. Trist. Ieftin. Si maine este o noua zi…

Zbucium

Peretii se apleaca si ma preseaza, in timp ce aerul este dominat de mugetul inconfundabil al unei foerte inlantuite in griul betonului. Cerul se micsoreaza, indepartandu-se printre fulgii ascutiti de gheata ce imi taie pleoapele. Crengile interminabile ale copacilor sunt imbracate in cristale si se curbeaza sfidand fizica. Suieratul sfredeleste timpane si arunca in troiene de zbucium fiinte anonime intr-un parcurs blasfemic al sfredelirii naturii. Insignifianti si trecatori in accelerarea metabolismului universal, indraznim sa ramanem bipezi si sa supravietuim urgiilor prin indifernta si lipsa de respect. Ne redefinim prin multiplicari celulare si ne stapanim destinul. Divinul paleste in fata strigatelor de ajutor ce raman fara raspuns. Sfarsitul nu va fi niciodata aproape.

Nesabuinta ca act posibil

Cat de personala este curmarea propriei existente? La ce nivel de egoism trebuie sa se desfasoare intregul proces de renuntare? Simpla definitie a sinuciderii te duce cu gandul la suprimarea propriei existente in urma unui soc de natura patologica, in timp ce motoarele de cautare mustesc a pilde religioase si pedepse divine. Atunci cand click-ul s-a produs, pedeapsa divina paleste in fata valului de adrenalina ce iti incarca organismul. Derivam in desfasurarea unui sport extrem. Motivele sunt nenumarate, dar alinierea lor intr-un text nu are sens din moment ce reactia generala a organismului este similara. Palpabilul inconstientei si eliberearea de inhibitii in fata celui mai curajos act dintre toate cele incercate. Controlul perfect al impulsurilor de autoconservare si momentul de liniste. Tentatia de dincolo de responsabilitatile ce raman ca un ecou al unei fiinte ce a ales distrugerea. Justificarea sinuciderii are radacini in alte culturi sau devine o eliberare de suferinta fizica, teritorii unde moralitatea nu mai are rost. Un act imposibil si totusi omniprezent intr-un univers in care gandul transcende instinctul de supravietuire.